Perimetru cu stari

                     Vreţi să vă arăt răsăritul?Arată-ne, orbule, arată-ne!                   

                              

Dac-ai fugit din lotuşi în Zodia Tăierii

                                               Şi vrei să mergi, poete, desculţ, peste zăpezi

Sau, poate, printre ţarcuri, la spaţii să visezi,

Să nu pleci fără lesă, căci te pîndesc hingherii!

............................................................................................................................

In abatorul de gînduri, un schimnic
Se închina la zeul potrivnic.
Cînd se dezbrăcă de sutană
Se prăbuşi întîia icoană,
Apoi altarul, apoi toată zidirea,
Pe urmă locul, pe urmă amintitrea...
L-au omorît cu pietre murdare,
Transformîndu-l mai întîi în cărare,
Mai apoi într-un drum care duce,
Inevitabil, spre o răscruce.
Aici, nişte oameni cu scînduri
Construiesc abatorul de gînduri.

..............................................................................................................

Poftiţi la masă domnilor! E seară. 

Sună talanga-n cerul ponosit Ca un lugubru muget: "Male sit!"Al turmelor ce-n steme se coboară. Luaţi şi mîncaţi, vă fie cina sfîntă, Cît poate fi de sfînt acest festin Ce-ncoronîndu-l, Orbul-Arlechin Împarte zoaie orbilor la nuntă!" Mai spune el, rotindu-şi ochiul sigurÎn noaptea care-i Noaptea-Dumnezeu:"Ah, ciorba voastră pute! Şi mă-nfrigur De putrefactul bol sleit în seu...Vă mai e foame, domnilor? Desigur!Poftiţi o halcă din destinul meu!

....................................................................................................................................

Era o ţară-n care nu ningea...Cu oameni negri e povestea mea: Atît de negre lacrimi, şi de triste, Înăbuşeau în negrele batiste Încît, odată, un străin le-a zis (Avea străinu,-n braţe, un cais)C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor Să piară şi cais, şi călător!Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp, Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp Şi timp n-aveau de vorbe - au tacut. Şi dus a fost străinul cel limbut. A mai trecut o noapte şi ceva. Şi-n ţara asta-n care nu ningea Nici barem printre gînduri,uneori, Veni pe lume un copil din flori...Era frumos copilul, ca un vis De nimeni povestit, de nimeni scris,Şi-atît de blînd, încît ţi se părea Că ochii lui imenşi, de peruzea, Te vindecau de triste şi de negr Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre Şi-au înţeles menirea şi norocul Dezmeticind în colburi negre - jocul, Cercat-au el şi frigul, şi arsura, Şi mîngîierea ierbilor, şi zgura, Veşmîntul trist pe trupul de vestală, Pizmaşul mărăcine sub petală, Tăişul, lanţul, rugul şi cenuşa, Şi fulgul inefabil, şi cătuşa... Atît trudit-au gîndul lui să ştie Ce-i stins în rod, 

ce-i rodnic în pustie Şi-atît de tainic le-a deprins orîndul Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l... Cum a crescut copilul, nu v-aş spune, Ar fi un cîntec negru - de tăciune! În zariştea posacă şi puţină El n-avea loc de propria lumină, Că-l urmăreau cu ură fără margini Locuitorii negrelor paragini Să-i interzică miinile şi visul Care trezeau în amintiri caisul Vestit cîndva de un străin limbut... Cerneau lumini în visul lui tăcut Peste pămintul părăsit de iezi; Lumini cu nume palid, de zăpezi. Şi visul lui era o piază-rea În ţara-n care nimeni nu visa, Căci mulţi l-au ascultat. Şi l-au crezut. Şi dorul de zăpezi de la-nceput Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi. Şi paznici negri se-nmulţeau la uşi Cu jbilţuri groase încercînd să prindă, În laţul lor, vreun murmur de colindă... Dar cum, de la un timp, îi urmărea În truda lor, o pasăre de nea Şi de nesomn zăreau lunateci iezi, L-au prins pe visătorul de zăpezi Şi l-au legat, departe de lumină, Cu lanţuri grele, într-o fosta mină. L-au judecat apoi, grăbit, în taină, L-au condamnat să nu mai poarte haină, Să n-aibă drept la adăpost ori mas, La bună ziua sau la bun-rămas, La somnul cel obştesc, ori la vreun pat, Să poarte veşnic lesă cu stigmat, Să fie ars de viu pe metereze Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze... Lăsat să fie-n plata nimănui Cînd s-o dezice de zăpada lui! Iar cînd la temniţă s-au dus să-l vadă Găsit-au doar o mînă de zăpadă.

....................................................................................................................

Visase un rug. A doua zi l-au găsit în zăpadă ars.

Priviţi-mă-n ochi! Vedeţi ce blând răsare în voi - apusul?

Harachiri - Pui indigoul invers, pasămite,ce-ai mâzgălit se-ntoarce şi te-nghite.

.................................................................................

Vom face această călătorie cu o corabie desenată pe zidul cercului. Corabia va fi condusă de fiul meu pe care dacă nu-l ştiţi nici n-o să-l ştiţi vreodată pentru că foarte curând celălalt fiu al meu care nu s-a născut încă va prelua comanda. Şi dacă fiul meu care nu s-a născut încă nu se va mai naşte va preda comanda fiului său şi tot aşa până când strămoşii mei sau strămoşii zeilor lor vor striga:  Opriţi-vă! Aţi ajuns.

......................................................................................................................................

Iertaţi-mi insolenţa de-a fi insul
Ce-a pogorât peste noroi cu ninsul.
Am mai trecut pe-aici. Priviţi-mi chipul,
El seamănă cu luna şi nisipul.
Eu sunt tăcerea voastră cea mai mare
Ce-şi stinge setea-n bolovani de sare,
Mă recunoaşteţi? M-aţi mai frânt odată
Pe-aceeaşi cruce, cu aceeaşi roată
Cu care pregătiţi luminii stinsul.
Sunt obstinarea candelei. Învinsul.

..........................................................................................................................................

Iar după demolare să strângeţi voi molozul
De prin hârtii boţite, pe care m-am surpat,
Căci începând de astăzi, prieteni, sunt plecat În nordul ţării Hades, să inspectez colhozul.

Vreun rest de catedrală va fi rămas prin ţarc
Să-i completaţi cupola cu fostul meu perete,
Eu voi veni la urmă, înot, pe râul Lethe,
Un alt transport de lacrimi în file să descarc.
Prin ziduri nouă lumea îşi va petrece runda
Şi alţi edili, cu japca, vor demola pe rând
Şi templul, şi bordelul, cu-aceeaşi - grea - osânda
De-a fi băut din balta unui prezent bolând.
Am să mă-ntorc, prieteni. Nu ştiu precis secunda,
Dar voi veni, cu moarte, pre moartea mea călcând.

           http://www.youtube.com/watch?v=wjCJ-83hVE8

Intre timpi

Ai lipsit. Asa imi pare. Ai lipsit din decorurile haituite prin Maya. Ai facut bine. Ma intorc sa iti spun cum e prin taceri. Am mai incercat un ocean cu un varf de deget mic. A fost de nevoie. Era vorba ca trimit vesti, voluntariat Murfyc de corespondenta de pe frontul interior. Si cum se stie ca daca vrei sa faci Cerul sa rada ii povestesti de planurile tale, am contribuit cu proiectul meu iluzoriu la optimizarea umorului de calitate pe Sus. Ce mizeri suntem. Ne posternam la reusite verticale de ciment concret si ingenunchiem dispusi indeterminat  la post mut absolut in fata unei nevralgii cu bube. Exista un infinit in umanitatea asta sub care ne zbatem dar exista si o limita atat de acuta a ei incat ma vad mai nou cam penibila in oglinda si fix asa pana la granita unde incepe salvator nemarginitul de dupa sticla.

Astazi spun despre cum descopar in logica prezentului continuu englezesc (gramatical si faptic acum, chiar acum, plus aici ca sa bucuram constiinta de sine) ca doua taceri paralele se comunica pe sine si fac pod mai trainic de intelesuri una spre alta decat ar reusi doua cuvinte. La cuprins. Acum la intro inca despre o paralizie de stare pe fond de bube adulte. Atrocitati in fizic, sacaieli pe tractul a doi-trei nervi lombari, un pansament, algocalmin si gata; dizolvi toata teoria aprofundata a lumii in intervale anti fungice la 4-6 ore. Ceva in noi e mizer. E putred. Prin Danemarca sau oriunde. Aici e iarasi motiv de-a consemna neutru o sincronicitate in timpul meu prezent: textul Oanei Pellea, cancerigen mai departe de randuri, invaziv in cazul spatiilor de spirit deschis + o zona aproape zero, cu protocol pe masura, extraterestra zoster, paralizanta, desi nici macar a ta si dureros de saritoare in plexul de vis a vis, altfel bine aerisit  + un regizor filosof camuflat pe platouri la Hollywood si deloc intamplator acum redescoperit. Despre ultima la capitolul poduri peste taceri. La intro a se retine doar: suntem mizeri. Suntem in putrefactie machiata pe doua picioare. Cine incearca margele si fard peste acest adevar se va intoarce repede-repede in acelasi decor viermanos de zeci de mii de ori pana va intelege.

Si-acum  post de vorbe printre timpi sterpi. Repaus pentru pod peste tacerile cuiva, repaus dupa legamantul muteniei cu tine si-apoi repaus constatand ca asta e chiar o idee desteapta, repaus pentru a trai printre timpi morti, hai, tehnici self help ca tot sunt in trend. Al superficialilor ce pretind chei inainte de-a bate solemn, capos, de unul singur la portile tacite ale carnii lor sfidatoare in lant ruginit. Am pierdut cam 80% din ce mai ramasese de spus. Asa ca mi-a venit o idee. Opresc textul fix aici. Nou experiment in alfabet. Si am sa incerc trei continuari diferite. Promisa. Acum ma evapor iarasi in vis. De cate ori ma intorc la invarteala prin perimetre uman-mediocre, ma las tesuta des-des cu fir de iluzii. Da, il opresc aici. Si am sa iti arat cum acelasi continut se poate modela la infinit. Probam cu trei dovezi consecutive, pe litere. Plus  pierduta pe tastatura, calcifiata doar la mine in gand. Dar altadata. Acum ma cheama alta urzeala cu fir colorat de viata. Ma cheama un drum sec. Unii o numesc prilej distinct de distractie, eu - primitivism poleit. Ma feresc de explicit, te-ai cruci sa afli ce ma plictiseste de mult,Teribil. Dar ma duc totusi, voi fi acolo. Si am sa ma gandesc printre ei la 3 finaluri antonime ale mele. Ce metafora a iesit. Imi place mai mult conotatia asta noua decat sensul purtat deja in context. Da, am sa ma gandesc la trei finaluri antonime ale mele. Certificat inedit pentru abilitati de a ucide plictiseala la suprafata locului unde plutim: mai mult de o solutie pentru orice text uman.  Macar patru gasesc  eu. Ti-am promis.
                                         http://www.youtube.com/watch?v=Bqz876VkwwY&feature=related 

Eternitati in timp

Guido

”Pierzi toate punctele pentru unul din aceste trei lucuri: unu, daca plangi. Doi, daca ceri sa o vezi pe mama. Trei, daca iti e foame si ceri un snaks. Uita-l.”

Se traieste si asa. Herculian. Unii stiu cum. Adica Asa.  Adica unde? Aici. Intre tine si eu. Niste cativa. Parinti. Ei pot. Sau vor. Sau cine stie ce au in cap cand ne arata pe degete felul lor. Rostul ar fi sa ii prindem de mana. Cat sa o strangem solem. Atat. Iar intelegi gresit;  fara incrancenari. Un strans de mana, privire concentrata  la ochii de titani si-apoi le dam drumul in haul lor din care le reuseste  uneori un zbor cat un suras la suprafete.  Sa ocolim rusinea ca palmele acelea ar deveni  prizoniere ale fricilor noastre de vietuire solo.  Dintre toate lumile mele posibile, cateva- stiu sigur- vor ramane acolo, in mentalul comod, pentru ca asa aleg sa ramana, comode si mai mult ca perfecte, cateva  ar fi fost sa fie asa. Lumile colorate ca’n almanah par exemplu (o zona junioara) si in care e aproape avantajoasa lasitatea de a privi critic la altul cand isi tine in palme viitorul si isi modeleaza (unii genial, apreciezi de pe fotoliul tau comod si ... altii execrabil) esenta in lut proaspat cu ochi de tanc. E foarte comod atunci sa privesti si sa spui: da tot ce poti si am sa ma inclin cand vei fi fericit primind nimic, privind totusi la culorile lumii ce sunt un curcubeu  nou pentru ca tu ai muncit la un rosu. Sau la o pata de cer. Sau la o stea. Sau pentru o inflacarare pasionata de crud. De verde. De autentic. Sa vezi acolo departe in lume munca ta, la tine abia sa ajunga o imbratisare in treacat, dar degetele acelea care canta lumii sau care imblanzesc bestii, sau alina doruri sa se fi incalcit o bucata confuze cu ale tale pana cand ai avut taria sa le desprinzi si sa revii stangaci  la cele 10 al tale. Iar pe ele sa le trimiti la cules de alte strangeri de maini.  

Am stabilit ca pe felia asta imaginarul bate realitatea asa ca ma asez mai confortabil in fotoliu, la un pahar cu limonada si-o critica lasa, privind la altii in timp ce perfectiunea teoriilor mele educative am grija sa fie neatinsa de practici obositoare. Ma joc de-a Freud, de-a teorii ADHD, de-a learning styles si  dezvoltare cognitiva, de-a slalom printre evidente  carente afective, sunt o profa care se uita  las cu lupa la plozii altora in timp ce pe al ei il tine perfect echilibrat in incubatorul mental. Cand imi place ce vad o afisez raspicat (fidela conditionistilor rusi care au convins lumea, in frunte cu Pavlov de eficacitatea stimularii comportamentului dorit), in rest duc munci de lamuriri cu mine sa tac si sa ii las in pace pe altii, macar atat sa fac demn de pe bancheta comozilor de unde sorb viata in pastile muzicale mici, relaxat-meditative, aproape ca pe sub  frunze de palmier. Sunt un parinte perfect, ideal, cel-mai-cel, pentru ca lumea in care eu creez rivalitatea, ambitia, concurenta sunt catre limita lui zero. Acolo imi educ embrionul castigator, cel reusit si sigur cret, cu multe circumvolutiuni, in timp ce mai arat cu degetul la cate o reusita a altuia in fapt concret.  David e un exemplu.  

Arat spre el ca sunt de spus frumoase. Altfel mi-as tine pur si simplu gura. Cum tac in foarte diferite si multe contexte. Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt... canta,  zdranganea la mandolina dezacordata si cauta luuuung in niste ochi adulti, total necunoscuti, la cateva secunde distanta de cand ne cunoscusem.  E fascinant cand, gratie maiestriei unor parinti, iti regasesti uitatele bucati in miniaturile altora de perfectiune si e hidos cand perfectiunii uitate care esti i se reteaza sansa la reinviere prin nepriceperea daltuitorului cu titlu adult. Cred ca un parinte este dator intregii lumi, ca e vandut gratis viitorului si ca raspunde in fata mea la fel de serios cum raspunde in fata constiintei lui pentru efectul de unda al pietricelei cu care a indraznit sa tulbure lacul. Atunci sa faca de bine sa ii reuseasca un cerc. 

Copiii ar trebui sa ne ajute sa gasim drumul spre Rai. De cate ori intuiesc in ei o strambatura imi vine sa caut manusile de box si sa invinetesc viata celor care cresc uscaciuni. Dar imi aduc aminte brusc ca radacina ne e comuna si repet pe muteste mantra despre logica inconstientului colectiv, ma caut repede la suflet apoi incerc in mine schimbarea pe care o vreau in lume. Ca doar cine s-ar incumeta sa descalifice un Gandhi.  Adica se traieste si asa. Herculian. Unii stiu cum. Asa. Unde? Aici. Niste cativa. Parinti metafizici sau parinti foarte fizici. Ei pot. Sau vor. Sau cine stie ce au in cap cand ne arata pe degete felul lor. Rostul ar fi sa ii prindem de mana. Cat sa o strangem solem. Pentru lumea pe care au colorat-o cu-n curcubeu in plus. Guido:  Ce fel de loc e acesta? E frumos: zboara porumbeii, femeile cad din cer. Ma mut aici.

Daca ai gandi ca mine ca imperfectiunea contextului, ca Orice grotesc, ca Orice fel de conditionare inceteaza sa mai fie scuza plauzibila pentru cel care a aruncat tricoul de Jackass in clipa cand a hotarat ca poate sa fie parinte... atunci poate ar incepe chiar acum, aici lumea de sub copacul lui Siddhartha Gautama in care lasii ca mine (care azi striga de pe canapea la stridentele artei altora) primesc lectia vietii si culeg flori pentru  cei care, de pilda, din bube, mucigaiuri si noroi iscat-au frumseti si versuri noi. Giosué Orefice: "interzis evreilor si cainilor" De ce in toate magazinele e interzis evreilor? Guido: Oh,  semnele astea de  "interzis" sunt ultima moda! Zilele trecute eram in magazin cu prietenul meu cangurul dar era semn de interzis cangurilor, asa ca i-am spus prietenului meu: pai ce putem face daca e interzis Giosué Orefice:  De ce in magazinul nostru lipseste un semn de interzis?. Guido:  pai maine punem unul. Vom interzice  intarea celor ce ne displac. Ai vreo idee? Giosué Orefice: Paianjenii. Guido: Bine. Iar mie imi displac vizigotii. Maine punem un semn: "Interzis paianjenilor si vizigotilor."

Ar fi o lume in care Servesti, care e altceva decat a fi un servitor. A servi este o arta suprema. (Eliseo). O lume in care vezi cu adevarat si iti aduci aminte ca privesti prin ochi ca printr-o sticla si ca in spatele ei mai E inca. E Cineva care priveste, care aude, care simte, care alege sa fie prunc in lumea strambilor ce trag pe roata, pe cruce. Care se face sansa la realitate in mainile de om.

Ar fi o lume in care (Guido): Premiul este... premiul este... Eliseo Orefice: Un tanc. (Sub senilele caruia am distruge aparenta in care ne zbatem prin competitii ce ne inrobesc mai abitir decat pe gladatorii in arena, cum concuram acerb impotriva-ne).Guido: Da! da, premiul este un tanc. Giosué Orefice: Am deja unul. Guido: Acum e vorba de unul adevarat. Giosué Orefice: Un tanc adevarat? ........ 

Guido: (in drum spre lagarul de concentrare) Ai calatorit vreodata cu trenul?  Sunt fantastice. Toata lumea e in picioare, sunt inghesuiti unul langa altul, fara locuri de stat jos.  Giosué Orefice: Fara  scaune? Guido: Sa stai jos? Intr-un tren? E evident, trebuie sa calatoresti macar o data cu trenul. E colosal, toata lumea sta gramada, imbulzita, in picioare. Ia uite ce coada lunga la intrare. Heei, avem bilete, pastrati loc si pentru noi.

Sotul si fiul meu sunt in acel tren. Vreau sa urc in acel tren, ati auzit? Vreau sa urc, lasati-ma sa urc.

Uite, au oprit trenul sa o lase pe mama sa urce.

.....................................................................

Nu mi-a placut trenul. Nici mie. La intoarcere luam autocarul, ok? (catre nazi) Ai auzit, luam masina la intoarcere.

Giosuè, adult: Acesta este sacrificiul pe care l-a facut tatal.meu. Acesta a fost cadoul lui pentru mine. Aceasta este o poveste simpla. Dar greu de spus.  

    Giosué Orefice: [privind la unchiul care merge spre camera de gazare]       Unde merge Unchiul?

    Guido: Uh... oh, el joaca intr-o echipa diferita. Goodbye, Uncle!

    Giosué Orefice: Goodbye, Uncle.

Bartolomeo: Cautam pe cineva care vorbeste germana sa traduca instructiunile. Guido: Eu. Traduc eu!

http://www.youtube.com/watch?v=pWC8v-evDyQ

Bartolomeo: Vorbesti germana? Guido: Nu.

Guido: [pretinzand ca traduce] Jocul incepe acum. Trebuie sa inregistrezi 1000 de puncte. Daca reusesti asta, poti lua acasa un tanc cu o pusca mare. In fiecare zi vom anunta scorul prin aceste difuzoare.  Cel care are cele mai putine puncte va trebui sa poarte titul de Jackass pe spate.  Sunt trei modalitati sa pierzi puncte. Unul, sa devii un copil mare si plangacios. Doi, sa ne spui ca vrei la mami a ta. Trei, sa spui ca ti-e foame si vrei  vreun snacks.  

Cu cat e mai mare, cu atat il vezi mai putin. Solutia: obscuritate (Guido)

Daca imi spui numele nu mai sunt aici. Cine sunt? Tacerea. (doctor/Guido)  

Giosué Orefice: Cand pot sa o vad pe mama?

Guido: Cand jocul s-a sfarsit.

Eliseo Orefice: Nimic nu este mai necesar decat inutilul.   
Giosué Orefice: Am castigat! Dora: Da, am castigat! E adevarat. Giosué Orefice: Avem 1000 de puncte si am castigat jocul. Tati si cu mine am iesit pe locul intai si am castigat un tanc adevarat. Am castigat. Am castigat!.............................................................  

Spus cu catifele si cortina

Am ajuns. As pleca. Stii cum e o cautare dorita fara repaos? Caut o-ntretaiere. Tot caut. O stiu, ajungerea e acum doar o chestiune de timp. Vietuiesc in sertare, la etaje, pe nivele, pe sub foite capilare fine ca ceapa si ma despielitez sau ma acopar in functie de context, in timp ce ma visez oricum goala pusca la o margine albastra. Fac echilibristici printre visele contraditorii ale altora si abia ma identific ici-colo cu cate un gand, dincolo de ambitiile lor sterile. Ii vad zgomotosi langa mine si aproape ma sperie tacerea din globul meu antifonat. E ca si cum le-ar urla unui surd care inregistreaza doar datul ciudat din maini in ton cu schimonoselile figurii lor crispate de ghicite incercari sa prinda cate un vis din urma.  

http://www.youtube.com/watch?v=F0TgEMpaJ_Y

Sunt surda in lumea cu galagie si le dansez pe sarma prin pustiul lor, facand in gand plecaciuni sa-mi ramana intreaga putinta de-a egala mereu din mers cu zero tipologii de pasiuni putrede.  A privi rupt de/la lumea aceasta din care vezi serios ca totusi faci parte in timp ce unii iti complimenteaza  amarnic ''rochita'', aerul retro, destinderea sau cine stie ce le-o mai parea lor demn de remarca plata ca o lucrare de control fara stil! Lumea aceasta e un teatru al meu grandios, am loc, ca oricare, in primul rand daca vreau si teribil ce -mi vine sa aplaud la deruta replici nereusite, opinii care se inghesuie pentru atentii pe podium de vanitati; privesc, gratific cu un Aprob inselator dar tac frenetic inauntru in timp ce pentru show mai fac o pirueta cu gratie. Lumea buna se intrece in politeturi: de dragul necesitatii lor absolute sa fie asonanti in decorul uniform, ei performeaza previzibil si tu te alegi cu confirmari de teorii. In studentie intram la National prin spate, pe la actori, pe ciocolata; era un joc in trend atunci cu mine si alti vreo doi, alegeam sfarsituri diverse de piesa si invatam din ele pe rupte, bucati lipsa asezonate cu curaj. Cred ca era o premonitie la ce se joaca azi in mine. 

Hotarasem ca imi place Odeonul pentru ca acolo vazusem prima data o piesa printre randuri de spectatori. Pai asa e lumea, cu sau fara cortina. Unii la loja, pe scena, sub reflector, unii-ploconelile, altii-florile, plecaciuni, joc de imagine, fanfaronada, timp liber. La Tiganci, ce text tri-dimensional in memorii  adolescentine! Odeonul a daruit pe bilet atunci, cui a fost pe faza, un secret viu, randuri de carte eliadesca s-au conturat in pasi adevarati, printre scaunele celor ce trebuiau sa priveasca in jur. Atat. Sa priveasca, si asta in general e gratuit. Odeonul a fost o exceptie. Pentru ca propunea descoperirea unui mit, venea cu un model, o incercare abstracta. Cui desfereca tabu-uri ii e sortit sa le provoace mai departe. Cu asta ma ocup. E intrebarea care imi place cel mai mult. Ce mai faci? Sau si mai neinspirat, pretinzand explicitul: cu ce te ocupi? A face adica a te ocupa versus a te lasa liber, cat adevar aruncat drept in ochii cuvintelor proprii.  Dumnezeule, daca ai stii, chiar vrei sa stii ce fac? O pirueta galanta si, iata, te scutesc diplomatic de raspunsul univoc, altfel cum sa te descurci cu anihilata logica a preocuparilor tale bine cimentate in ratiune. 

 

Am trait si eu niste spectacole. Mai bune, mai slabe, cu actori mai cu trac sau rodati, s-au memorat replici, s-au implorat sufleurii, ceva e sigur; mi-a trecut sezonul orbecairilor prin spatele scenei, recapituland mecanic cuvantul necesar, cel asteptat, cel previzibil a fi aplaudat. Imi joc piesa atent, cu relaxarea celui ce stie ca pe scena e doar acum, ca showului de calitate ii lipeste repetitia in optiunea unui LIVE perpetuu, in imposibilul de ascuns dupa iluzia lui daca ar fi fost, cum ar fi fost daca sau similare. E o singura reprezentatie a fiecaruia, intersectarile mele cu tine, paralelismul cu universul cate cuiva, mersul pe sarma sau saltul  destept peste gropi sunt singura varianta posibila a fiecaruia in prezentul in care unii arunca flori la picioare sau ghivece de ceramica spre cap. Cu siguranta altii ar pretinde ca stiu mai bine bucata, ti-ar lua chiar locul pentru o demonstratie  fara sa inteleaga iluzia in care s-ar prinde interpretand la perfectie viata ta. Sau viata oricui mai putin aceea cu adevarat a lor. Privesc in jur ziceam. Ca am ajuns undeva. Si vad oameni care se intrec pentru ropote de aplauze apartinand unui vis strain. Iti joci piesa? E a taaa, sigur? Stii cum verifici? E de mirare totusi ca asa confuz cum te produci, chiar pari ca stii cu certitudine ce e aia un vis, ce e aia o tinta. Si alergi spre himerele tale, atat de repede incat in incordarea vitezei devine secundara intrebarea: si totusi de ce sa alerg? E chiar vital sau, chiar mai vag de atat, e chiar unde vreau sa ajung? Eu am ajuns intr-un rol pe un colt de scena de unde am timp sa privesc. Si privesc zambind de exemplu la datoria cu promisele cateva jmecherii de buzunar precupetite la talciocul celor mai recente examene ale mele la psihologie. Erau idei interesante dar pricepe cum vrei. Sunt intr-un loc de unde  cu greu ajung la mine argumentari diverse. Ti-am scris.  Ce-am vrut azi. Si asta e mai important ca promisiunile cu care te-ai fi momit de unul singur in asteptari. http://www.youtube.com/watch?v=WqBbk7PNGpw&feature=related

 

Stiu unde e, cum e, cum ar fi, cum sa fie. E o chestiune de timp pana acolo. Si mai stiu ca logica aceasta a timpilor iti e straina tie cand gandesti in milisecunde ori ani-lumina intre prezent si ideal. E o chestiune de timp. E acum, e aici. Sunt intr-un loc de unde mi se pare ca oamenii fac miscari desprinse de logici sau elementare simturi bune desi incerc sa le sincronizez efortul cu frenezia sau golul de pe chipul lor. Ii ascult, ii vad, incerc sa ii pricep, dar e ca un experiment dupa cortina. Se aud aplauze, galagie undeva pe fundal, habarnamagiii vor bis la irepetabile productii personale in viata, se negociaza bilete, tot mai putin se invata, pare galagie acolo, da, asta e cuvantul, e ga-la-gie. Iar eu privesc la show printr-o fiinta cu puls, antifonata, respir arome de tei si iti scriu cateodata aici.  Si visez de  fiecare data in toate dimensiunile, de la A4 spre adancime ca intelegi, in timpul tau, pe ritmurile vietii tale. Si te imbratisez mereu, regasind anticipat in ce cuprinzi tu despre tine pe EU. http://www.youtube.com/watch?v=EeeZr6uIHj4&feature=related