Ai lipsit. Asa imi pare. Ai lipsit din decorurile haituite prin Maya. Ai facut bine. Ma intorc sa iti spun cum e prin taceri. Am mai incercat un ocean cu un varf de deget mic. A fost de nevoie. Era vorba ca trimit vesti, voluntariat Murfyc de corespondenta de pe frontul interior. Si cum se stie ca daca vrei sa faci Cerul sa rada ii povestesti de planurile tale, am contribuit cu proiectul meu iluzoriu la optimizarea umorului de calitate pe Sus. Ce mizeri suntem. Ne posternam la reusite verticale de ciment concret si ingenunchiem dispusi indeterminat la post mut absolut in fata unei nevralgii cu bube. Exista un infinit in umanitatea asta sub care ne zbatem dar exista si o limita atat de acuta a ei incat ma vad mai nou cam penibila in oglinda si fix asa pana la granita unde incepe salvator nemarginitul de dupa sticla.
Astazi spun despre cum descopar in logica prezentului continuu englezesc (gramatical si faptic acum, chiar acum, plus aici ca sa bucuram constiinta de sine) ca doua taceri paralele se comunica pe sine si fac pod mai trainic de intelesuri una spre alta decat ar reusi doua cuvinte. La cuprins. Acum la intro inca despre o paralizie de stare pe fond de bube adulte. Atrocitati in fizic, sacaieli pe tractul a doi-trei nervi lombari, un pansament, algocalmin si gata; dizolvi toata teoria aprofundata a lumii in intervale anti fungice la 4-6 ore. Ceva in noi e mizer. E putred. Prin Danemarca sau oriunde. Aici e iarasi motiv de-a consemna neutru o sincronicitate in timpul meu prezent: textul Oanei Pellea, cancerigen mai departe de randuri, invaziv in cazul spatiilor de spirit deschis + o zona aproape zero, cu protocol pe masura, extraterestra zoster, paralizanta, desi nici macar a ta si dureros de saritoare in plexul de vis a vis, altfel bine aerisit + un regizor filosof camuflat pe platouri la Hollywood si deloc intamplator acum redescoperit. Despre ultima la capitolul poduri peste taceri. La intro a se retine doar: suntem mizeri. Suntem in putrefactie machiata pe doua picioare. Cine incearca margele si fard peste acest adevar se va intoarce repede-repede in acelasi decor viermanos de zeci de mii de ori pana va intelege.
Si-acum post de vorbe printre timpi sterpi. Repaus pentru pod peste tacerile cuiva, repaus dupa legamantul muteniei cu tine si-apoi repaus constatand ca asta e chiar o idee desteapta, repaus pentru a trai printre timpi morti, hai, tehnici self help ca tot sunt in trend. Al superficialilor ce pretind chei inainte de-a bate solemn, capos, de unul singur la portile tacite ale carnii lor sfidatoare in lant ruginit. Am pierdut cam 80% din ce mai ramasese de spus. Asa ca mi-a venit o idee. Opresc textul fix aici. Nou experiment in alfabet. Si am sa incerc trei continuari diferite. Promisa. Acum ma evapor iarasi in vis. De cate ori ma intorc la invarteala prin perimetre uman-mediocre, ma las tesuta des-des cu fir de iluzii. Da, il opresc aici. Si am sa iti arat cum acelasi continut se poate modela la infinit. Probam cu trei dovezi consecutive, pe litere. Plus pierduta pe tastatura, calcifiata doar la mine in gand. Dar altadata. Acum ma cheama alta urzeala cu fir colorat de viata. Ma cheama un drum sec. Unii o numesc prilej distinct de distractie, eu - primitivism poleit. Ma feresc de explicit, te-ai cruci sa afli ce ma plictiseste de mult,Teribil. Dar ma duc totusi, voi fi acolo. Si am sa ma gandesc printre ei la 3 finaluri antonime ale mele. Ce metafora a iesit. Imi place mai mult conotatia asta noua decat sensul purtat deja in context. Da, am sa ma gandesc la trei finaluri antonime ale mele. Certificat inedit pentru abilitati de a ucide plictiseala la suprafata locului unde plutim: mai mult de o solutie pentru orice text uman. Macar patru gasesc eu. Ti-am promis. http://www.youtube.com/watch?v=Bqz876VkwwY&feature=related
”Pierzi toate punctele pentru unul din aceste trei lucuri: unu, daca plangi. Doi, daca ceri sa o vezi pe mama. Trei, daca iti e foame si ceri un snaks. Uita-l.”
Se traieste si asa. Herculian. Unii stiu cum. Adica Asa. Adica unde? Aici. Intre tine si eu. Niste cativa. Parinti. Ei pot. Sau vor. Sau cine stie ce au in cap cand ne arata pe degete felul lor. Rostul ar fi sa ii prindem de mana. Cat sa o strangem solem. Atat. Iar intelegi gresit; fara incrancenari. Un strans de mana, privire concentrata la ochii de titani si-apoi le dam drumul in haul lor din care le reusesteuneori un zbor cat un suras la suprafete. Sa ocolim rusinea ca palmele acelea ar deveni prizoniere ale fricilor noastre de vietuire solo. Dintre toate lumile mele posibile, cateva- stiu sigur- vor ramane acolo, in mentalul comod, pentru ca asa aleg sa ramana, comode si mai mult ca perfecte, cateva ar fi fost sa fie asa. Lumile colorate ca’n almanah par exemplu (o zona junioara) si in care e aproape avantajoasa lasitatea de a privi critic la altul cand isi tine in palme viitorul si isi modeleaza (unii genial, apreciezi de pe fotoliul tau comod si ... altii execrabil) esenta in lut proaspat cu ochi de tanc. E foarte comod atunci sa privesti si sa spui: da tot ce poti si am sa ma inclin cand vei fi fericit primind nimic, privind totusi la culorile lumii ce sunt un curcubeu nou pentru ca tu ai muncit la un rosu. Sau la o pata de cer. Sau la o stea. Sau pentru o inflacarare pasionata de crud. De verde. De autentic. Sa vezi acolo departe in lume munca ta, la tine abia sa ajunga o imbratisare in treacat, dar degetele acelea care canta lumii sau care imblanzesc bestii, sau alina doruri sa se fi incalcit o bucata confuze cu ale tale pana cand ai avut taria sa le desprinzi si sa revii stangaci la cele 10 al tale. Iar pe ele sa le trimiti la cules de alte strangeri de maini.
Am stabilit ca pe felia asta imaginarul bate realitatea asa ca ma asez mai confortabil in fotoliu, la un pahar cu limonada si-o critica lasa, privind la altii in timp ce perfectiunea teoriilor mele educative am grija sa fie neatinsa de practici obositoare. Ma joc de-a Freud, de-a teorii ADHD, de-a learning styles si dezvoltare cognitiva, de-a slalom printre evidentecarente afective, sunt o profa care se uita las cu lupa la plozii altora in timp ce pe al ei il tine perfect echilibrat in incubatorul mental. Cand imi place ce vad o afisez raspicat (fidela conditionistilor rusi care au convins lumea, in frunte cu Pavlov de eficacitatea stimularii comportamentului dorit), in rest duc munci de lamuriri cu mine sa tac si sa ii las in pace pe altii, macar atat sa fac demn de pe bancheta comozilor de unde sorb viata in pastile muzicale mici, relaxat-meditative, aproape ca pe subfrunze de palmier. Sunt un parinte perfect, ideal, cel-mai-cel, pentru ca lumea in care eu creez rivalitatea, ambitia, concurenta sunt catre limita lui zero. Acolo imi educ embrionul castigator, cel reusit si sigur cret, cu multe circumvolutiuni, in timp ce mai arat cu degetul la cate o reusita a altuia in fapt concret. David e un exemplu.
Arat spre el ca sunt de spus frumoase. Altfel mi-as tine pur si simplu gura. Cum tac in foarte diferite si multe contexte. Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt... canta, zdranganea la mandolina dezacordata si cauta luuuung in niste ochi adulti, total necunoscuti, la cateva secunde distanta de cand ne cunoscusem. E fascinant cand, gratie maiestriei unor parinti, iti regasesti uitatele bucati in miniaturile altora de perfectiune si e hidos cand perfectiunii uitate care esti i se reteaza sansa la reinviere prin nepriceperea daltuitorului cu titlu adult. Cred ca un parinte este dator intregii lumi, ca e vandut gratis viitorului si ca raspunde in fata mea la fel de serios cum raspunde in fata constiintei lui pentru efectul de unda al pietricelei cu care a indraznit sa tulbure lacul. Atunci sa faca de bine sa ii reuseasca un cerc.
Copiii ar trebui sa ne ajute sa gasim drumul spre Rai. De cate ori intuiesc in ei o strambatura imi vine sa caut manusile de box si sa invinetesc viata celor care cresc uscaciuni. Dar imi aduc aminte brusc ca radacina ne e comuna si repet pe muteste mantra despre logica inconstientului colectiv, ma caut repede la suflet apoi incerc in mine schimbarea pe care o vreau in lume. Ca doar cine s-ar incumeta sa descalifice un Gandhi. Adica se traieste si asa. Herculian. Unii stiu cum. Asa. Unde? Aici. Niste cativa. Parinti metafizici sau parinti foarte fizici. Ei pot. Sau vor. Sau cine stie ce au in cap cand ne arata pe degete felul lor. Rostul ar fi sa ii prindem de mana. Cat sa o strangem solem. Pentru lumea pe care au colorat-o cu-n curcubeu in plus. Guido: Ce fel de loc e acesta? E frumos: zboara porumbeii, femeile cad din cer. Ma mut aici.
Daca ai gandi ca mine ca imperfectiunea contextului, ca Orice grotesc, ca Orice fel de conditionare inceteaza sa mai fie scuza plauzibila pentru cel care a aruncat tricoul de Jackass in clipa cand a hotarat ca poate sa fie parinte... atunci poate ar incepe chiar acum, aici lumea de sub copacul lui Siddhartha Gautama in care lasii ca mine (care azi striga de pe canapea la stridentele artei altora) primesc lectia vietii si culeg flori pentru cei care, de pilda, din bube, mucigaiuri si noroi iscat-au frumseti si versuri noi. Giosué Orefice: "interzis evreilor si cainilor" De ce in toate magazinele e interzis evreilor? Guido: Oh,semnele astea de"interzis" sunt ultima moda! Zilele trecute eram in magazin cu prietenul meu cangurul dar era semn de interzis cangurilor, asa ca i-am spus prietenului meu: pai ce putem face daca e interzis Giosué Orefice: De ce in magazinul nostru lipseste un semn de interzis?. Guido: pai maine punem unul. Vom interzice intarea celor ce ne displac. Ai vreo idee? Giosué Orefice: Paianjenii. Guido: Bine. Iar mie imi displac vizigotii. Maine punem un semn: "Interzis paianjenilor si vizigotilor."
Ar fi o lume in care Servesti, care e altceva decat a fi un servitor. A servi este o arta suprema. (Eliseo). O lume in care vezi cu adevarat si iti aduci aminte ca privesti prin ochi ca printr-o sticla si ca in spatele ei mai E inca. E Cineva care priveste, care aude, care simte, care alege sa fie prunc in lumea strambilor ce trag pe roata, pe cruce. Care se face sansa la realitate in mainile de om.
Ar fi o lume in care (Guido): Premiul este... premiul este... Eliseo Orefice: Un tanc. (Sub senilele caruia am distruge aparenta in care ne zbatem prin competitii ce ne inrobesc mai abitir decat pe gladatorii in arena, cum concuram acerb impotriva-ne).Guido: Da! da, premiul este un tanc. Giosué Orefice: Am deja unul. Guido: Acum e vorba de unul adevarat. Giosué Orefice: Un tanc adevarat? ........
Guido: (in drum spre lagarul de concentrare) Ai calatorit vreodata cu trenul?Sunt fantastice. Toata lumea e in picioare, sunt inghesuiti unul langa altul, fara locuri de stat jos. Giosué Orefice: Fara scaune? Guido: Sa stai jos? Intr-un tren? E evident, trebuie sa calatoresti macar o data cu trenul. E colosal, toata lumea sta gramada, imbulzita, in picioare. Ia uite ce coada lunga la intrare. Heei, avem bilete, pastrati loc si pentru noi.
Sotul si fiul meu sunt in acel tren. Vreau sa urc in acel tren, ati auzit? Vreau sa urc, lasati-ma sa urc.
Nu mi-a placut trenul. Nici mie. La intoarcere luam autocarul, ok? (catre nazi) Ai auzit, luam masina la intoarcere.
Giosuè, adult: Acesta este sacrificiul pe care l-a facut tatal.meu. Acesta a fost cadoul lui pentru mine. Aceasta este o poveste simpla. Dar greu de spus.
Bartolomeo: Cautam pe cineva care vorbeste germana sa traduca instructiunile. Guido: Eu. Traduc eu!
http://www.youtube.com/watch?v=pWC8v-evDyQ
Bartolomeo: Vorbesti germana? Guido: Nu.
Guido: [pretinzand ca traduce] Jocul incepe acum. Trebuie sa inregistrezi 1000 de puncte. Daca reusesti asta, poti lua acasa un tanc cu o pusca mare. In fiecare zi vom anunta scorul prin aceste difuzoare.Cel care are cele mai putine puncte va trebui sa poarte titul de Jackass pe spate.Sunt trei modalitati sa pierzi puncte. Unul, sa devii un copil mare si plangacios. Doi, sa ne spui ca vrei la mami a ta. Trei, sa spui ca ti-e foame si vreivreun snacks.
Cu cat e mai mare, cu atat il vezi mai putin. Solutia: obscuritate (Guido)
Daca imi spui numele nu mai sunt aici. Cine sunt? Tacerea. (doctor/Guido)
Giosué Orefice: Cand pot sa o vad pe mama?
Guido: Cand jocul s-a sfarsit.
Eliseo Orefice: Nimic nu este mai necesar decat inutilul.
Giosué Orefice: Am castigat! Dora: Da, am castigat! E adevarat. Giosué Orefice: Avem 1000 de puncte si am castigat jocul. Tati si cu mine am iesit pe locul intai si am castigat un tanc adevarat. Am castigat. Am castigat!.............................................................
Ai lipsit. Asa imi pare. Ai lipsit din decorurile haituite prin Maya. Ai facut bine. Ma intorc sa iti spun cum e prin taceri. Am mai incercat un ocean cu un varf de deget mic. A fost de nevoie. Era vorba ca trimit vesti, voluntariat Murfyc de corespondenta de pe frontul interior. Si cum se stie ca daca vrei sa faci Cerul sa rada ii povestesti de planurile tale, am contribuit cu proiectul meu iluzoriu la optimizarea umorului de calitate pe Sus. Ce mizeri suntem. Ne posternam la reusite verticale de ciment concret si ingenunchiem dispusi indeterminat la post mut absolut in fata unei nevralgii cu bube. Exista un infinit in umanitatea asta sub care ne zbatem dar exista si o limita atat de acuta a ei incat ma vad mai nou cam penibila in oglinda si fix asa pana la granita unde incepe salvator nemarginitul de dupa sticla.
Astazi spun despre cum descopar in logica prezentului continuu englezesc (gramatical si faptic acum, chiar acum, plus aici ca sa bucuram constiinta de sine) ca doua taceri paralele se comunica pe sine si fac pod mai trainic de intelesuri una spre alta decat ar reusi doua cuvinte. La cuprins. Acum la intro inca despre o paralizie de stare pe fond de bube adulte. Atrocitati in fizic, sacaieli pe tractul a doi-trei nervi lombari, un pansament, algocalmin si gata; dizolvi toata teoria aprofundata a lumii in intervale anti fungice la 4-6 ore. Ceva in noi e mizer. E putred. Prin Danemarca sau oriunde. Aici e iarasi motiv de-a consemna neutru o sincronicitate in timpul meu prezent: textul Oanei Pellea, cancerigen mai departe de randuri, invaziv in cazul spatiilor de spirit deschis + o zona aproape zero, cu protocol pe masura, extraterestra zoster, paralizanta, desi nici macar a ta si dureros de saritoare in plexul de vis a vis, altfel bine aerisit + un regizor filosof camuflat pe platouri la Hollywood si deloc intamplator acum redescoperit. Despre ultima la capitolul poduri peste taceri. La intro a se retine doar: suntem mizeri. Suntem in putrefactie machiata pe doua picioare. Cine incearca margele si fard peste acest adevar se va intoarce repede-repede in acelasi decor viermanos de zeci de mii de ori pana va intelege.
Si-acum post de vorbe printre timpi sterpi. Repaus pentru pod peste tacerile cuiva, repaus dupa legamantul muteniei cu tine si-apoi repaus constatand ca asta e chiar o idee desteapta, repaus pentru a trai printre timpi morti, hai, tehnici self help ca tot sunt in trend. Al superficialilor ce pretind chei inainte de-a bate solemn, capos, de unul singur la portile tacite ale carnii lor sfidatoare in lant ruginit. Am pierdut cam 80% din ce mai ramasese de spus. Asa ca mi-a venit o idee. Opresc textul fix aici. Nou experiment in alfabet. Si am sa incerc trei continuari diferite. Promisa. Acum ma evapor iarasi in vis. De cate ori ma intorc la invarteala prin perimetre uman-mediocre, ma las tesuta des-des cu fir de iluzii. Da, il opresc aici. Si am sa iti arat cum acelasi continut se poate modela la infinit. Probam cu trei dovezi consecutive, pe litere. Plus pierduta pe tastatura, calcifiata doar la mine in gand. Dar altadata. Acum ma cheama alta urzeala cu fir colorat de viata. Ma cheama un drum sec. Unii o numesc prilej distinct de distractie, eu - primitivism poleit. Ma feresc de explicit, te-ai cruci sa afli ce ma plictiseste de mult,Teribil. Dar ma duc totusi, voi fi acolo. Si am sa ma gandesc printre ei la 3 finaluri antonime ale mele. Ce metafora a iesit. Imi place mai mult conotatia asta noua decat sensul purtat deja in context. Da, am sa ma gandesc la trei finaluri antonime ale mele. Certificat inedit pentru abilitati de a ucide plictiseala la suprafata locului unde plutim: mai mult de o solutie pentru orice text uman. Macar patru gasesc eu. Ti-am promis.
