Guido

”Pierzi toate punctele pentru unul din aceste trei lucuri: unu, daca plangi. Doi, daca ceri sa o vezi pe mama. Trei, daca iti e foame si ceri un snaks. Uita-l.”

Se traieste si asa. Herculian. Unii stiu cum. Adica Asa.  Adica unde? Aici. Intre tine si eu. Niste cativa. Parinti. Ei pot. Sau vor. Sau cine stie ce au in cap cand ne arata pe degete felul lor. Rostul ar fi sa ii prindem de mana. Cat sa o strangem solem. Atat. Iar intelegi gresit;  fara incrancenari. Un strans de mana, privire concentrata  la ochii de titani si-apoi le dam drumul in haul lor din care le reuseste  uneori un zbor cat un suras la suprafete.  Sa ocolim rusinea ca palmele acelea ar deveni  prizoniere ale fricilor noastre de vietuire solo.  Dintre toate lumile mele posibile, cateva- stiu sigur- vor ramane acolo, in mentalul comod, pentru ca asa aleg sa ramana, comode si mai mult ca perfecte, cateva  ar fi fost sa fie asa. Lumile colorate ca’n almanah par exemplu (o zona junioara) si in care e aproape avantajoasa lasitatea de a privi critic la altul cand isi tine in palme viitorul si isi modeleaza (unii genial, apreciezi de pe fotoliul tau comod si ... altii execrabil) esenta in lut proaspat cu ochi de tanc. E foarte comod atunci sa privesti si sa spui: da tot ce poti si am sa ma inclin cand vei fi fericit primind nimic, privind totusi la culorile lumii ce sunt un curcubeu  nou pentru ca tu ai muncit la un rosu. Sau la o pata de cer. Sau la o stea. Sau pentru o inflacarare pasionata de crud. De verde. De autentic. Sa vezi acolo departe in lume munca ta, la tine abia sa ajunga o imbratisare in treacat, dar degetele acelea care canta lumii sau care imblanzesc bestii, sau alina doruri sa se fi incalcit o bucata confuze cu ale tale pana cand ai avut taria sa le desprinzi si sa revii stangaci  la cele 10 al tale. Iar pe ele sa le trimiti la cules de alte strangeri de maini.  

Am stabilit ca pe felia asta imaginarul bate realitatea asa ca ma asez mai confortabil in fotoliu, la un pahar cu limonada si-o critica lasa, privind la altii in timp ce perfectiunea teoriilor mele educative am grija sa fie neatinsa de practici obositoare. Ma joc de-a Freud, de-a teorii ADHD, de-a learning styles si  dezvoltare cognitiva, de-a slalom printre evidente  carente afective, sunt o profa care se uita  las cu lupa la plozii altora in timp ce pe al ei il tine perfect echilibrat in incubatorul mental. Cand imi place ce vad o afisez raspicat (fidela conditionistilor rusi care au convins lumea, in frunte cu Pavlov de eficacitatea stimularii comportamentului dorit), in rest duc munci de lamuriri cu mine sa tac si sa ii las in pace pe altii, macar atat sa fac demn de pe bancheta comozilor de unde sorb viata in pastile muzicale mici, relaxat-meditative, aproape ca pe sub  frunze de palmier. Sunt un parinte perfect, ideal, cel-mai-cel, pentru ca lumea in care eu creez rivalitatea, ambitia, concurenta sunt catre limita lui zero. Acolo imi educ embrionul castigator, cel reusit si sigur cret, cu multe circumvolutiuni, in timp ce mai arat cu degetul la cate o reusita a altuia in fapt concret.  David e un exemplu.  

Arat spre el ca sunt de spus frumoase. Altfel mi-as tine pur si simplu gura. Cum tac in foarte diferite si multe contexte. Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt... canta,  zdranganea la mandolina dezacordata si cauta luuuung in niste ochi adulti, total necunoscuti, la cateva secunde distanta de cand ne cunoscusem.  E fascinant cand, gratie maiestriei unor parinti, iti regasesti uitatele bucati in miniaturile altora de perfectiune si e hidos cand perfectiunii uitate care esti i se reteaza sansa la reinviere prin nepriceperea daltuitorului cu titlu adult. Cred ca un parinte este dator intregii lumi, ca e vandut gratis viitorului si ca raspunde in fata mea la fel de serios cum raspunde in fata constiintei lui pentru efectul de unda al pietricelei cu care a indraznit sa tulbure lacul. Atunci sa faca de bine sa ii reuseasca un cerc. 

Copiii ar trebui sa ne ajute sa gasim drumul spre Rai. De cate ori intuiesc in ei o strambatura imi vine sa caut manusile de box si sa invinetesc viata celor care cresc uscaciuni. Dar imi aduc aminte brusc ca radacina ne e comuna si repet pe muteste mantra despre logica inconstientului colectiv, ma caut repede la suflet apoi incerc in mine schimbarea pe care o vreau in lume. Ca doar cine s-ar incumeta sa descalifice un Gandhi.  Adica se traieste si asa. Herculian. Unii stiu cum. Asa. Unde? Aici. Niste cativa. Parinti metafizici sau parinti foarte fizici. Ei pot. Sau vor. Sau cine stie ce au in cap cand ne arata pe degete felul lor. Rostul ar fi sa ii prindem de mana. Cat sa o strangem solem. Pentru lumea pe care au colorat-o cu-n curcubeu in plus. Guido:  Ce fel de loc e acesta? E frumos: zboara porumbeii, femeile cad din cer. Ma mut aici.

Daca ai gandi ca mine ca imperfectiunea contextului, ca Orice grotesc, ca Orice fel de conditionare inceteaza sa mai fie scuza plauzibila pentru cel care a aruncat tricoul de Jackass in clipa cand a hotarat ca poate sa fie parinte... atunci poate ar incepe chiar acum, aici lumea de sub copacul lui Siddhartha Gautama in care lasii ca mine (care azi striga de pe canapea la stridentele artei altora) primesc lectia vietii si culeg flori pentru  cei care, de pilda, din bube, mucigaiuri si noroi iscat-au frumseti si versuri noi. Giosué Orefice: "interzis evreilor si cainilor" De ce in toate magazinele e interzis evreilor? Guido: Oh,  semnele astea de  "interzis" sunt ultima moda! Zilele trecute eram in magazin cu prietenul meu cangurul dar era semn de interzis cangurilor, asa ca i-am spus prietenului meu: pai ce putem face daca e interzis Giosué Orefice:  De ce in magazinul nostru lipseste un semn de interzis?. Guido:  pai maine punem unul. Vom interzice  intarea celor ce ne displac. Ai vreo idee? Giosué Orefice: Paianjenii. Guido: Bine. Iar mie imi displac vizigotii. Maine punem un semn: "Interzis paianjenilor si vizigotilor."

Ar fi o lume in care Servesti, care e altceva decat a fi un servitor. A servi este o arta suprema. (Eliseo). O lume in care vezi cu adevarat si iti aduci aminte ca privesti prin ochi ca printr-o sticla si ca in spatele ei mai E inca. E Cineva care priveste, care aude, care simte, care alege sa fie prunc in lumea strambilor ce trag pe roata, pe cruce. Care se face sansa la realitate in mainile de om.

Ar fi o lume in care (Guido): Premiul este... premiul este... Eliseo Orefice: Un tanc. (Sub senilele caruia am distruge aparenta in care ne zbatem prin competitii ce ne inrobesc mai abitir decat pe gladatorii in arena, cum concuram acerb impotriva-ne).Guido: Da! da, premiul este un tanc. Giosué Orefice: Am deja unul. Guido: Acum e vorba de unul adevarat. Giosué Orefice: Un tanc adevarat? ........ 

Guido: (in drum spre lagarul de concentrare) Ai calatorit vreodata cu trenul?  Sunt fantastice. Toata lumea e in picioare, sunt inghesuiti unul langa altul, fara locuri de stat jos.  Giosué Orefice: Fara  scaune? Guido: Sa stai jos? Intr-un tren? E evident, trebuie sa calatoresti macar o data cu trenul. E colosal, toata lumea sta gramada, imbulzita, in picioare. Ia uite ce coada lunga la intrare. Heei, avem bilete, pastrati loc si pentru noi.

Sotul si fiul meu sunt in acel tren. Vreau sa urc in acel tren, ati auzit? Vreau sa urc, lasati-ma sa urc.

Uite, au oprit trenul sa o lase pe mama sa urce.

.....................................................................

Nu mi-a placut trenul. Nici mie. La intoarcere luam autocarul, ok? (catre nazi) Ai auzit, luam masina la intoarcere.

Giosuè, adult: Acesta este sacrificiul pe care l-a facut tatal.meu. Acesta a fost cadoul lui pentru mine. Aceasta este o poveste simpla. Dar greu de spus.  

    Giosué Orefice: [privind la unchiul care merge spre camera de gazare]       Unde merge Unchiul?

    Guido: Uh... oh, el joaca intr-o echipa diferita. Goodbye, Uncle!

    Giosué Orefice: Goodbye, Uncle.

Bartolomeo: Cautam pe cineva care vorbeste germana sa traduca instructiunile. Guido: Eu. Traduc eu!

http://www.youtube.com/watch?v=pWC8v-evDyQ

Bartolomeo: Vorbesti germana? Guido: Nu.

Guido: [pretinzand ca traduce] Jocul incepe acum. Trebuie sa inregistrezi 1000 de puncte. Daca reusesti asta, poti lua acasa un tanc cu o pusca mare. In fiecare zi vom anunta scorul prin aceste difuzoare.  Cel care are cele mai putine puncte va trebui sa poarte titul de Jackass pe spate.  Sunt trei modalitati sa pierzi puncte. Unul, sa devii un copil mare si plangacios. Doi, sa ne spui ca vrei la mami a ta. Trei, sa spui ca ti-e foame si vrei  vreun snacks.  

Cu cat e mai mare, cu atat il vezi mai putin. Solutia: obscuritate (Guido)

Daca imi spui numele nu mai sunt aici. Cine sunt? Tacerea. (doctor/Guido)  

Giosué Orefice: Cand pot sa o vad pe mama?

Guido: Cand jocul s-a sfarsit.

Eliseo Orefice: Nimic nu este mai necesar decat inutilul.   
Giosué Orefice: Am castigat! Dora: Da, am castigat! E adevarat. Giosué Orefice: Avem 1000 de puncte si am castigat jocul. Tati si cu mine am iesit pe locul intai si am castigat un tanc adevarat. Am castigat. Am castigat!.............................................................