http://www.youtube.com/watch?v=RF2jzI3Fgv8&feature=related
15 de la E. E de la P. Poezie.
Doua litere din Raiul alfabetului roman, unde P sta langa E, facand in ciuda gramaticilor strambe. Dorm una langa alta, pe aceeasi alee cu flori, la aceeasi adresa cu numere prime, doua litere sacre in vorbirea romanului sadea.
Poate ca azi se scrie un vers nou. Poate ca metrica lui e ca o oda antica sau poate ca prietenia in rime a geniilor e ca un amor cubist. Poate ca la ora asta Adrian si Mihai s-au adunat la o cana cu vin si dezbat problemele scumpei lor Romanii , in sfarsit nestingheriti de Presedinti mici din Timpul lor mare. Poate ca rad. Poate ca cel mai batran tot asta face, scrie flamanzind, cu pana inmuiata in licoare de tei iar cel proaspat sosit poate ca inca mai febrilizeaza in acustici de chitara cu blugi rupti, acustici ce impung dramatic din prezentul (si el morbid ) lespedea lui, cea exact-atat-de-rece-si-uda precum profetia versului. Ar vorbi limba mutilor si ar spune multe, fiecare intretaind, de aproape ce i-au asezat unul langa celalalt, dimensiunea unei vremi ori trecute ori viitoare, ca sa confirme treaba cu temporalitatea. Eminescu poate ar vorbi in culorile sale galben-alb-albastre de romantic despre cetatea fara nimeni iar Paunescu te pomenesti ca i-ar cere dictatorial lui Pittis un minor oricare, sa se-acordeze astfel la starea geniului pustiu, traind echivoc nemuritor si rece. Sau poate ca tac amandoi, preocupati sa savureze putrezirea nimicului. Chiar si asa, tot le-as frunzari tacerile rimate pana as gasi o strofa pamanteana, sa inteleg cum e, ce simt, ce fac, ce vad, ce vor, ce pot, ce sunt. Si ce a mai ramas din ei in acest acum al meu de care ei probabil isi rad in timp ce fiinteaza aiurea - Paunescu oarecum prin vremea lui Hector, imblanzitorul de cai iar Eminescu sigur prin timpul lui Schopenhauer, care CULMEA !! e alter vocea Bhagavad-Gitei mele dragi. Vreme trece, vreme vine… tu ramai la toate rece…bucurosi le-om duce toate de e pace de-i razboi…. E fabulous sa accesezi macar o picatura din intelepciunea lumii mari si sa-i pricepi originea comuna, manifestata cultural in mii de variante. Cea mai veche scriptura a lumii e cea mai moderna. E la Eminescu in versuri si pentru asta ii aduc la sarbatoarea nasterii lui crengi inflorite de salcami si tei: pentru a fi vazut prin timp iluzia scurgerii lui si pentru a fi aratat asta in versuri furate din buzunarul absolutului pentru mine si pentru tine. Trecutul e prezent si invers, Bhagavad Gita, Schopenhauer, Eminescu… cine ar fi crezut!
Ce-as vrea sa stiu poezia care se naste astazi in Cer, a celor doi vecini de veac, care ar cuprinde intelesurile ce mie imi scapa si lirismul ce mie imi sufoca ratiunea. Ce-as vrea si eu un bilet pe un nor in fata, sa-l mai vad pe unul dand din mana patetic si recitandu-se ragusit sau sa confrunt prezenta celuilalt cu toate imaginile pe care le-am brodat despre el in anii de referate, analize pe text si studii despre critica, examene, compuneri, retorici si uneori, mai tarziu chiar polemici cu profesorii mei de limba romana care mi-au transformat viata in poezie. Marin Mincu poetul si scriitorul Constantei marsa ca multi contemporani pe teoria cu Paunescu versificator. Mi-a dat 10 mereu desi l-am contrazis mereu. Il iert pentru demnitatea, religiozitatea cu care a stat in fata mea la catedra si pentru felul cum a murit in direct! A ars la maxim, cum imi plac mie titanii, a murit la propriu pentru ceea ce credea, oferind gratis un atac de cord pentru un show TV, ca toti autenticii care si-au dus ideile cu ei in mormant, de la Iisus Christos pana la cel mai recent geniu al romanilor. Il admir, pe el ca si pe toti profesorii mei care ma duceau in copilarie la dezveliri de busturi si insistau sa pun crizanteme galbene sub fruntea inalta a lui Eminescu. Mi-au sacait curiozitatea sa inteleg de ce atata tam-tam. A meritat efortul.
La moartea lui P un prieten drag a scris in cartea de condoleante ca Elena il plange din Malta si a pus 6 trandafiri rosii, “cei mai frumosi” in marea de flori, la catafalc. Habar nu avea cat de departe in copilarie (sau zis Freudian) zace in mine nevoia de raportare la frumos. 
Inchid ochii si visez astazi un minut, asa cum in gand aprindeam lumanari pe strazile Romaniei in noaptea mortii lui Paunescu. Visez la toate clasele acelea de elevi, colegi ai mei. II vad deopotriva copii si adulti cu masti dichisite la intalnirea de 10 ani. Ne indreptam pioniereste in grup spre autentic si punem crengi inflorite peste valori. La multi ani, Eminescule! Bine te-au regasit Blaga, Nichita, Paunescu, Vieru, Arghezi, Cosbuc. Poate am ochi sa te cuprind in brate intreg intr-o zi, prin Rai. Sa miroasa a tei, sa ai timp de o plimbare pe lac, din barca sa ne uitam la luna, sa suspin si sa traiesc oximoronic dureros de dulce. Dulce, ca am carat pana la urma iubirea apolinica din rimele tale in viata, dureros la aducerea aminte a timpului de acum cand inca dionisiacul ma petrece. Deci, deocamdata Eminescule, Paunescu!
“Lumina-n pomul negurii se coace
Eu din stafie viata iau acum
Si de o vesnicie sau de-o zi incoace
Sunt pe un drum ce cauta un drum.”
No comments:
Post a Comment