Sunt condamnata la libertate. Condamnata sa decid in fiecare secunda. Orice motiv destept as inventa, ar esua sa anuleze necesitatea absoluta ca eu sa decid. E imposibil sa subscriu altei variante decat aceleia de a alege acum si in fiecare alta microsecunda a vietii mele. A sta deoparte se cheama tot alegere. Un lant nebun de cauze ce se determina una pe alta. Caruselul isi opreste invartelile in Cauza finala, vorba lui Aquinas. Teoriile aposteriori plac pentru ca lasa optiunea de-a experimenta pentru confirmare. Experimentez. Si cred ca deterministii au gresit doar partial. Da, actionez conform unor scheme pre-conditionate, dar conditia initiala am creat-o tot eu (cand ma uitam la mine de acum si am zis: “daaaaaa, vreaaauuu, ce combinatie interesanta de provocari e acolo” ). Conceptul de liber albitru ramane astfel in continuare just. Acolo, in spirit AM ALES de unde am plecat acum vreo 3 decenii si ceva. Si acum continui acelasi lant. A alege. A decide. A trai viu. Ar trebui doar sa tin minte. Haide, adu-ti aminte, umbra sarata de lut! Incearca memoria neantului si manifesta curajos libertatea pe care ti-ai ales-o. Libertatea la care te-ai condamnat de buna voie. Ce tot ascunzi frica de-a fiinta in zeci de mii de truisme. 
Cand mi-e groaza de mine dau vina pe exterior. Si zic ca Laplace ca daca mintea umana ar cunoaste toate legile naturale, atunci ea ar putea prezice cu claritate evenimentele din trecutul sau viitorul oricarei entitati vii. Multumim fizicii moderne care l-a tras deja de urechi pentru mersul lui prin strachini si pentru incercarea de-a ne convinge de adevarul fatalist. Putem cunoaste situarea in spatiu a unei particule dar atunci ne va scapa felul in care ea se misca. Sau invers, putem determina miscarea unei particule dar atunci ne-ar fi cu neputinta determinarea ei in spatiu. Ce frumos. Adica, te lupti cu o incertitudine majora incercand sa delimitezi/definesti/urmaresti/prezici o actiune, fie ea chiar microscopica. Corolar, la nivel subatomic imi este imposibil sa cunosc viitorul (Heisenber, Principiul incertitudinii). Sartre, ai avut dreptate, desi te-am inteles cam greu si pe tine. Suntem condamnati la libertate. Si totusi, ce vad in jur sunt numai puscarii!
Un cimpanzeu traieste o mare parte din viata in cusca. In jurul custii lui au crescut copaci si oamenii au construit din ratiuni financiare un parc zoologic care sa atraga turisti. Administratorii parcului deschid larg portile si cimpanzeul se poate considera eliberat; are in fata o padure de banani pe rod. E o zi mare, menajeria pregateste aplauze pentru primul drum liber. Stii ce face? Am vazut cu ochii mei. Pare putin speriat…. paseste vreo 20-30 de metri…. se intoarce inapoi si din pragul custii lui cu usile deschise priveste spre verde cu niste ochi inspaimantator de umani. Probabil si-a spus in limba lui cimpo ca tot aia e. Intr-un fel da, e tot aia, tot paros si cu fund rosu se afla deocamdata si tot cu bilet platit se sta la intrare in viata lui. 
Dar cred ca se poate si altfel. O banala chestiune de obisnuinta in a schimba perspectiva. Atat si pot sa zic: bine, azi mi-e frica, stau langa gratii si ma uit. Maine fug, iau o banana si o mananc in siguranta pe teritoriu-mi cunoscut. Poimaine am sa ma uit si putin in sus la crengi in timp ce fur banana. Am sa adorm cu imaginea aceea de frunze si crengi pe fond de cer. Si cred ca intr-o zi cimpanzeul si-ar aduce aminte ca locul lui e atarnat de liane. Respectam totusi gratiile ca pe o alegere libera. Dar sa fie in cunostinta de cauza zic, anonima, dar s-o stim si noi. Eu intre timp imi antrenez memoria sa-mi aduc aminte de libertatile pe care visam sa le revendic in conjuncturile de azi. Conjuncturi create in alegerile de ieri. Alegeri de ieri determinate de mine, Cauza finala, intr-un timp si-o logica uitate. Pare o puscarie. Dar am intrat singura si mi-am lasat portile deschise. Acum sunt condamnata sa aleg. Sartre!
P.S. Promit sa revin, maine dupa examenele la dezvoltare umana (psiho) si problemele filosofiei, cu o poveste PICANTA, INCINSA si aromata chinezeste in care se spune despre cum si-a cules din par o lady coafata cateva bucati de vita cu ananas. (din peripetiile unei chelnerite foarte filosoafe care isi exercita abilitati de PR formate anterior ca sa dreaga cea mai mare catastrofa din istoria vitei incinse).
Imaginatia a fost numita 'Foarfecele Spiritului', si, intr-adevar, ea decupeaza, decupeaza fara incetare, zi dupa zi, imaginile pe care omul le formeaza, mai devreme sau mai tarziu, si in acest fel el intalneste, in planul exterior, propriile sale creatii..Doar cine ar avea timp sa isi piarda cu a-ti creea tie realitatea, cand nu pridideste cu a lui...!
ReplyDelete