As fi gata sa pariez ca ce urmeaza iti este cunoscut pana la piele. Uneori intalnesti niste oameni care iti prezinta alti oameni, care aduc vorba despre altii, dintre care unul te duce direct la un om pe care il asteptai de muuuuult ( si intr-un fel nestiut) sa iti intre oarecum in viata. Iar atunci ai senzatia ca toate portile lumii se deschid si te intrebi spre care sa alegi sa pasesti intai cand stii oricum ca aceeasi cheie din buzunarul tau desfereca toate yalele portilor de Omul Nou. Si stai asa cu ochii cascati ca vitelul blajin la marea de variante ce ti se ofera in chip spectaculos si tot ce poti sa faci mai destept e sa zambesti. Ca mine, astazi. Astazi mai zic si la timpul "a fost" desi ma desfat cu popasul in acum ca intr-o spuma voluptoasa de cocos. A fost o plimbare prin mirosul de primavara, in tihna de dupa cursul nr. 2 de Arta a Vietii. Respiram prin Constanta la pas, la propriu ca la carte si undeva la stanga mea, vis a vis de Biblioteca Judeteana a aparut o casa mare, si curtea ei betonata cu cateva masini lucioase parcate si reclame savante pe intrarile dinspre trepte. Ferestrele la strada pe care respiram eu din carti erau deschise larg spre anotimp. Mi-am amintit tavanul inalt de casa brancoveneasca. Am privit prin sticla spre whiteboard, am vazut cefele infipte in gulere scrobite, mature si silitoare si cred ca am prins un fragment de propozitie. Acolo ar fi trebuit sa fiu eu. Acolo ar fi putut fi locul meu chiar si acum. Acolo ar fi putut fi trasata limita unui om. Acolo de fapt tocmai se trasase limita altui om. Un cadru didactic probabil fericit pentru polita de comfort pe care o platea muncind in timp ce credea ca altii il platesc pe el pentru slujba onorabila de a da lectii. Un om cu o limita pe care altii il plateau sa stea acolo in siguranta limitei lui si pe care, culmea, tot ei se straduiau sa il imite in glas si in fapt, inevitabil. Am trecut pe langa "scoala mea", am zambit unui trecator, aiurea, si am multumit la fel de in neant pentru sansa de a fi putut deschide ochii sa las locul meu-limita unui doritor de loc. Am preferat sa reincep sa iau eu in loc sa dau altora lectii si sa fiu chelnerita ca sa imi permit sa fac asta. Ma privesc printre randurile acestea in oglinda si vad o moaca absolut tampa in intrebarea: Cati inteleg? Si in secunda imediat urmatoare vad o moaca amuzata: Chiar conteaza?
http://bocancul-literar.ro/Forms/CreatieLiterara/DetaliiCreatie.aspx?id=25071 
Revenind la lectii, am fost pe acasa. Mai sunt inca acasa. Am salutat cu zambet aproape toate colturile de oras si de tarm de care imi era dor. Am auzit si pescarusii in cerc deasupra mea in gradina de la Constanta. Evident ca mai zboara pana la asezarea in cuib. Cat fug si eu putin catre banca de sub teiul lui Eminescu in Copou si in muntii cu paduri de brad. Iar peste o saptamana plec si voi fi iarasi acasa. Eu cred ca pot sa fiu acasa oriunde si in orice timp. O abilitate extrem de utila cand iti propui/ ti se asterne la orizont marea cu sarea. Atunci flexibilitatea se verifica in locuri, in pasi, in noduri, in salturi, in cazaturi. Si-atunci cum sa zic ca profesoara aceea era la tabla in locul meu? Sau si mai rau sa spun ca am lasat locul meu altuia? Cred ca altceva am cedat. Locul l-am luat cu mine de fapt. Dar despre loc si perspectiva mea asupra lui am mai spus. 
Cateva zile si carti saptamana trecuta cu Art of Living la Bucuresti. Alexandra. Cursul DSN. Berlin. Festivalul Mondial al Culturii. Si oameniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii care vin fiecare cu alte si alte chei pe un inel comun, doar sa-ti alegi. Cand vezi cu exactitate o desfasurare de fapte in viitor acela e viitorul altcuiva. Al tau, daca e cel promis si-adevarat apartine Misterului spre care se orbecaie intuitiv. Aceasta e calea inimii. A intelectului e despre limita, locuri, definitie, microscop si lupa, finit, explicit, exact pus negru pe alb. In intelect iti poate planta oricine idei, chiar si pe aceea ca sunt ale tale. Adevarul se sustrage luminii. Sau mai bine spus lumina e parte a intunericului exact asa cum in spatiu e bezna desi daca scoti o tinichea afara din nava pe geam straluceste exact pe gustul unei ciori. Incerc sa sper ca s-a mai perimat o moda. Moda cartilor self-help de reusita prin ganditul pozitiv.
Initial stationarea in mental era un progres, sau printr-o exprimare perimata pe care o uraste draguta profesoara Alina Buzatu, o reactie (ca orice curent cultural care e pleonastic o reactie la altul) la medievala carne in trup. Ok, am inteles, am saltat in intelect, am rezolvat repede chestiuni in plan fizic, am proiectat in viitor, am ajuns déjà acolo, am luat ce era visat dinainte si gata, pana cand sa stam in loc (ca tot ziceam de loc) cand a ramas de strabatut subtilul? Unii mai norocosi sau mai zen au sarit direct in neant fara pierderea de vreme prin acumulari materiale. Altii promit sa isi cheltuie cu ambitie doza totala de energie a vietii lor pentru achizitionarea unor chestii care se incapataneaza sa fie, la socoteala finala, parte din viata altora. Paradoxul acesta seamana cu raspunsul ciudat al celui care implica in sensul vietii personale viata altcuiva. Evident, ne imbogatim unii pe altii, tocmai asa am inceput, cu omul de langa mine (a se nota ca fiind constant in mers, omul in discutie ori e ca un peisaj ori implacabil devine “altii”), purtatorul de chei, ofertatorul de viziuni, alergatorul cu tine la maratonul spre infinit. Dar a spune ca sensul existentei mele rezida, exterior mie, in existenta altcuiva e cel putin bizar. E o nisa mincinoasa.
Astazi, trecand pe langa “scoala” mi-am observat gandul ca nisa mea mincinoasa despre status, norme de socializare, maniere si bon-ton a evoluat. O fi una mai perversa care pandeste implacabil. Pe cea cu lectia despre a trai cred ca am dibuit-o. Pe cea parsiva o astept la cotitura de Art of Living cu ce va fi sa urmeze acestui curs . Ii dau eu de cap. Am siguranta celui care simte pe pielea ofuscata ca gaina ciupilita ca de la anumite bifurcatii, unele variante sunt fara intoarcere; asa cum cititorului de brosuri in coperti colorate despre arta succesului in viata ii este peste mana sa mai creada ca responsabilitatea pentru ne/fericirea personala ar apartine altcuiva. Ulterior ajungi sa pricepi ca responsabiitatea pentru Sens e tot acolo unde ai gasit succesul. Dar la nivelul acesta e nevoie de curajul de a inchide ochii (sau a-I deschide dupa caz) si a bajbai in patru labe la intersectiile semaforizate ale inimii. Am invatat acum cateva luni despre sanscrita lui Glas Interior. Concentrez intr-un punct. Spune un singur lucru. NU. Adica te impiedica sa gresesti. In rest, toate chemarile pe care le auzi sunt bune. Dar e tafnos. Daca-l ignori repetat, el inceteaza sa-ti mai aprinda lumina rosie. O singura masura de precautie pe teritoriul inefabil. Verifica intai daca Buddhi al tau e suparat, daca-i asa reintra-i in gratii (e o disciplina care te-ar ajuta la munca asta) si apoi cu ochii deschisi vezi-ti de drum chiar daca lumea ar zice ca esti orb. Zilele acestea cu ochii -zic unii inchisi- am vazut, intre doua respiratii ordonate, prin Cismigiu oameni frumosi iar in vila renovata de langa Judeteana in Constanta oameni care erau platiti sa isi expuna savant limita cunostintelor lor despre un segment de vorba omeneasca (daca engleza e internationala eu zic ca tacerea spune mai multe si eficient pe intelesul tuturor) si altii care isi risipeau rodul efortului de birou intre 9 si 5 pentru informatii despre ce stia cel din fata lor. Acela era un cadru didactic. Vine un timp cand a-ti selecta cu grija educatorii devine o responsabilitate necesara, altfel ti se deleaga din oficiu, dupa rigorile multimii, ca in mass media sau cu asigurarile de sanatate. Art of Living. Plus filosofia lui Michael Zammit. Acum. 
Sunt atatea variante adiacente incat ce urmeaza acestui acum e un mister. Adica un fel de stil Agatha Christie, la dublu de trai pe rol . Ca senzatia dinainte sa te urci prima data intr-un roller coaster. In spirit e altfel decat in intelect: ce prevezi e dincoace de ce urmeaza cu adevarat . Altfel ar fi lipsit de farmec jocul. Un previzibil daunator de plicticos.
Exact ca unii oameni care-si aplauda descoperiri despre forta gandului dirijat. Buna dimineata. Si intelepciunea inimii ?
Mintea este cel mai mare dusman al nostru in anumite circumstante, ne creaza atatea labirinte si cai false, in care chiar ai senzatia ca esti pe drumul cel bun, pana cand la un moment dat iti dai seama ca e iarasi un punct mort. Si atunci o iei de la capat, pana cand intr-o zi daca ai noroc, mintea a obosit sa mai caute, e epuizata fara nici o speranta de a mai gasi calea corecta, esti "prabusit" in interiorul tau. Si atunci incepe ... initial nici nu-ti dai seama, decat intr-o zi te trezesti ca stii (fara sa stii nimic), ca simti (totul), ca intelegi (pana si de ce stau pietrele la anumite colturi) si apoi sesizezi starea de implinire din interiorul tau. Insa asa cum se spune "figurat" in anumite lecturi, vine ca un "fur" - si chiar asa este. Si in principiu nu sta foarte mult prima oara, insa exista sansa sa se repete in circumstante interioare corecte, similare - care, ulterior, dupa multa multa cautare si alte prabusiri interioare, se mai pot releva inca o data si inca odata pana cand incepi sa inveti cum sa pastrezi pe termen cat mai lung aceasta stare. Insa asta nu are nimic de a face cu asa zisele tehnici, acelea sunt complementare, nu derminante. Acelea te pot ajuta pana la un anumit punct sa devii o persoana mai buna, mai elevata, insa nu sunt cheia care tine deschisa "usa". Poti sa te dai cu capul de toti peretii, caci intr-un final, adevarata si profunda Revelatie care precede implinirea nu vine decat cand ai acceptat sa traiesti cat mai bine/frumos prezentul fara nici o alta planificare sau asa zisa "speranta" de viitor, fara ca de fapt sa mai cauti Iluminarea. A nu se intelege disperare prin asta, nuuu... starea respectiva este exact opusul disperarii - sunt azi, aici, acum fara a mai cauta altceva; orice se intampla este binevenit si acceptat fara frustare, ma bucur ca sunt si nu caut nimic altceva (insa atentie: una este sa-ti spui asta si alta este sa simti exact asa); am acceptat ideea ca moartea este un eveniment inerent si nu este o tragedie, si nimic din ceea ce mi se intampla mie sau altora nu este cu adevarat o tragedie, caci nu exista asa ceva; m-am impacat cu mine, cu restul, cu Divinul, sunt recunoscatoare pentru fiecare dimineata in care ma trezesc si inca sunt, dar nu consider ca fara existenta mea lumea se va termina, dimpotriva sunt dispensabila si constienta de asta fara a dispera caci am sentimentul Unitatii - sunt o parte dintr-un intreg.
ReplyDeleteTe citesc cu mare interes si placere.
Doamne ajuta sa ne (re*gasim cu totii !
Eckhart Tolle:
ReplyDelete"Oare din ce motiv, de obicei, Mintea se impotriveste sau neaga Clipa de Acum?"
Pentru ca nu poate functiona si pastra controlul in afara Timpului, care este Trecut si Viitor, asa ca ea percepe Clipa de acum, care se sustrage Temporalitatii, ca pe o amenintare. Timpul si Mintea sunt, de fapt, Inseparabile.
Imaginati-va Pamantul fara oameni, locuit numai de plante si animale...Ar mai avea un Trecut si un Viitor? Ar mai avea sens sa vorbim despre Timp? intrebarile „Cat este ora?" sau „in ce zi suntem?" — daca ar mai exista cineva sa le puna — ar fi total lipsite de sens. Stejarul sau vulturul ar fi zapaciti de o asemenea intrebare. „Care ora?", ar intreba ei. „Sigur, e Acum. Timpul este Clipa de Acum. Ce altceva mai exista?"
Da, avem nevoie de Minte, ca si de Timp pentru a functiona in aceasta lume, dar ajungem la un punct in care ele pun stapanire pe viata noastra, si atunci incepem sa functionam prost, apar durerea si suferinta.
Mintea, pentru a se asigura ca pastreaza Controlul, cauta permanent sa acopere momentul Prezent prin Trecut si Viitor si astfel, la fel cum vitalitatea si potentialul creator infinit al Fiintei, care sunt inseparabile de Clipa de acum, devin acoperite de Timp, adevarata dvs. natura este ascunsa de Minte. Povara din ce in ce mai grea a Timpului s-a acumulat in Mintea Umana. Toti oamenii sufera din cauza acestei poveri, dar continua sa mai adauge cate putin la ea in fiecare moment, ori de cate ori ignora sau neaga acest pretios Prezent sau il reduc la un mijloc pentru atingerea unui obiectiv Viitor, care exista numai in Mintea lor, niciodata in Realitate. Acumularea Timpului in Mintea Colectiva si Individuala include si o mare cantitate de durere reziduala din Trecut.