Facere de loc

Visam la un loc. Era cald, erau pasari, apa dulce, culoare, senin. Visam la un timp. Erau manusi, umbrela dantelata, rochie de epoca, un cal maro deschis cu coama blonda, o palarie cu pene maturand dale de piatra la reverenta,  o sabie in teaca, carmab de cizma si blazon. Visam sonor pe fundal. Se auzea asa...   

Stiam si compania. O pictam in culori ude cat roua.     

Visam in detaliu. Un loc cald. Apoi unul rece. Apoi departe. Apoi in mine. Apoi dincolo de ce stiam. Inapoi apoi la ce cunoscusem. Un loc. Un timp. Cu timpul, timpul locului acela si-a pierdut din necesar. Intelesesem paralelismul vietilor pe axa de la zeroul inceputului de timp spre infinit. Dar am ramas cu locul. Sterp, fertil, desertic, inundat in abisul mintii sau la ecuator de emotie, un loc. Am facut din gasirea lui tinta drumurilor mele.  

                         http://www.youtube.com/watch?v=7MgmHtmOaXI
Tinta drumurilor. Se cuvine repetarea aceasta cand se stie ca enuntul ar trece ignorat ca toate retrospectiile de la mai putin de 70. Dar pana la urma in ce masori tu anii lumina pe pamant? Si cine da verdictul varstei mele de om? Cum cred ca am trait la dublu cel putin, as face azi lejer vreo 70, deci privirea inapoi merita sustinuta.
                            http://www.youtube.com/watch?v=6uflcu_VF_s&feature=related

                   Visam la un loc, intr-un timp, cu o culoare. Tineam in mana o pensula si dadeam: Asa. Sau asa. Sau altfel. Mereu altfel. Le-am cautat. Le-am gasit. M-au plictisit toate peisajele ca o citadela cucerita. Am inventat altele. La etajul 19, intr-o casuta eco, la un tarm de mare, intre brazi, cu flori,  pe o limba nestiuta, catre muzici intime dorurilor, in cap, in picioare, de-a busilea, muscand calupuri prin tarana. Azi ma descopar oarecum trista intr-un alt loc. E aproape o disperare muta. O singura Constanta fericita. Scuturarea de orice context confortabil. Cand s-a-ntamplat sa se incalzeasca putin locul, l-am lasat in urma. De fiecare data, de la zero. Retrospectiv, aceasta a fost Constanta. Imi felicit tupeul. Anticipativ, se contureaza o certitudine. E un singur loc ce merita cautat. Si locul acela va fi in continuare sustras implicit locurilor pe care le voi fi umblat. Mereu de partea cealalta a vietii din acum-ul perpetuu. Ce ar ramane intre aici-acum si pana la acest acolo? E insusi locul neingradit si totusi departe. El e aici in mine si e acolo la orizont. A merge spre un loc imposibil de atins in oricare loc ma intamplu sa stau, a pasi sustinut cu ochii perfect deschisi prin golul din iarba, de prin  namol, de pe piatra cubica sau din asfalt, iata o tinta a drumului, asa cum se vede la 31. Spuneam de-o disperare muta. E inrudita cu un semn de intrebare. Daca pe la 70 cand se trage o linie neagra si facem socoteala se ajunge la concluziile cu adevarat importante, cu asta de la 31 ce e de facut? Sau mai exact, cum e cea de la 70 daca cea de acum suna asa? O pilda christica vorbeste de egalitatea in drepturi la Rai intre cel care intelege in ultimul minut de viata si cel care a slujit adevarului o viata. Daca e asa, s-a facut dintr-o data atat de mult timp. Si s-au golit de esenta putreda locurile care asteapta masura pasului meu 36. Sunt decantate raspunsuri. E loc virgin, liber de umbre. E LOCUL. Se poate sta deja acolo sau se poate sa-l tii doar din lasou intuindu-l, mergand pe celelalte restul mai departe. Un lucru e sigur (haha.... ce de certitudini de cand se inregistreaza racoare pe latitudinea gandului meu):  catre locul acela se avanseaza de unul singur. In mine s-a facut liniste de ceva vreme. E un semn discret de solitudine pe dedesubt la vorbe. 

Mi-am adus ieri aminte ca cineva se intreba retoric, acum cativa ani lumina, cum ar arata omul care m-ar tine in loc. CARE loc? In functie de calitatea acelui loc, as putea descrie o multime de oameni care ma tin in locuri. Un loc al memoriei. Unul al visului, al uitarii, un loc al patimii. Un loc al jocului de a. Un loc al mersului pe drum spre locuri in fum. Din linistea cea recenta, revendic un om care sa ma tina in LOCUL care scapa tuturor locurilor. Haios, asta implica iarasi alte drumuri. Pentru ca suna a planuri. Si suna a maestru. Oare ce isi doreste, reiterez, un om cand vine o vreme sa traga sub el  linia neagra si sa faca socoteala daca acum, in mijlocul locului sau de viata, isi adulmeca nevoia de calauza? Dar ce ne batem capul? Pentru intelegere se pune si ultima clipa din locul in care ne statornicim. Cu atata gratie si sansa inlesnite presupunem ca la cel adevarat e al naibii de greu de sosit. Si e totusi cameleonic,chiar potential ubicuu de vreme ce sta universal accesibil.Loc fara granite,cum spuneam

                  http://www.youtube.com/watch?v=5a6Hkr04u7Q&feature=related                   
Unii sustin ca as fi ajuns acasa. De fapt sunt in liniste, in solitudine bine deghizata si in multa febrilitate pentru organizarea locurilor spre Locul de la sfarsitul drumurilor. Incep sa inteleg si sa aplaud retinerea-mi din totdeauna in a jongla cu “acasa”. Pare intemeiata si chiar cu ita logica povestea locurilor mele si scuturarea de fiecare din ele ca scuturarea lui Cort dupa dusul cu spuma mentol. Mustangii au un loc? Cred ca mustangii sunt unul din LOCURILE in sine. Pentru ca apartin oricarui loc, independent de timp. Visez la un loc in timp. Visez ca/la un mustang!

 http://www.youtube.com/watch?v=h4a37NS-I_w