http://www.youtube.com/watch?v=VUd8n_c0pm8&feature=related
Daca ploua cateodata zici ca e de la primavara sau de la toamna sau de la prognoza meteo de interior, oarecum intoarsa pe dos. Si cu prilejul ninsorilor pe inima se ingramadesc spre capul tau justificari redundante. Despre furtuni stim toti - pariez, chiar tu esti expert - se pot scrie tomuri. Un tom al meu plus unul al tau la un loc cu tot restul fac niste constructii impotriva intemperiilor demne de interes socio-istoric. Ceea ce se si studiaza oricum prin scolile respectabile, fie ele cu stampila academica sau fara. Traim in orase, unde fenomenele naturale se resimt atenuat. Poaia se dizolva previzibil in paratrasnet iar ce mai ramane din ea se sparge cubic pe caldaramul rasat, in loc sa iti tune cand esti infipt in colb, de pe langa copacul ars, direct in ureche. Vanturile sufla politicos pentru ca se incurca la infinit prin corespondete si pasaje subterane, pana cand ajunge la tine atata parte din el cat sa te distreze. Si apoi ai umbrela. Iar daca se intampla cate o vijelie interesanta prin prerii, la tine ajunge totusi varianta ei spilcuita, prelucrata stiintific pe podiumul campaniilor cu target de catre campioni la imagine, micii maratonisti media care iti soptesc subliminal prin antena (si zilnic daca le permiti) ideea lor stramba despre cum le-ar conveni sa fie lumea. Orice ar fi, la oras e diminutivizat. Tristetea ti se imparte la vecini care o diseca bucuros, bucuria ti-o fura tot ei, caderile iti sunt rezolvate de balustrade sau scari interioare, pentru arderi exista asigurarile pe bunuri si, gratis, pompierii, gata sa stinga orice vis nebun de tip Nero. 
Daca ar fi de subliniat o urgenta cred ca aceea a primitivului din noi e categorica. Restul e meritul exclusiv al istoricei experiente umane colective, asimilata in parte conform potentialului fiecaruia, voalul civilizatiei, care ne acopera mai dens sau cu transparente esenta. Iar rafinamentul, din varful copacului sau din city center, e o chestiune de cultura. In absenta acesteia, dezavantajele naturii te propulseaza in depresie iar avantajele orasului te transforma in snob -un sumar personaj caragialian la sosea, cu fente in trend, furculitionand pe la malluri printre constante preocupari de a da bine la cateva taspemii de capitole in timp ce acasa a uitat musamaua pe masa (si daca se prinde ca musamaua e parte a altui peisaj decat decat cel in care se straduieste sa pozeze fericit, e gata sa o arunce irevocabil, desi va uita iarasi si iarasi cate un alt ceva care sa desconspire disperant oboseala lustrului de oras).
Dintre toate starile meteo se bat pentru premiul inimii mele vantul si ploaia. Si dintre toate exasperarile induse de natura umana se alunga una pe alta de la mine din piept snobismul si meschinaria. Mi-aduc iarasi aminte ca la Litere la Ovidius, minunatul Marin Mincu, pe care l-am mai pomenit post-mortem pe aici, mi-a dat 10 la unul din crancenele lui examene orale pentru ca l-am facut pe indelete, din banca de vis a vis, taran.
Vantul si ploaia sunt ele insele la sat; un oarecare sat eco din jungla sau satul in care am locuit o bucata din viata, sau un sat din Ardeal sau oricare sat varuit proaspat cu alb si sub al carui spoi se vede ca e tot sat. Acolo, mai aproape de rit si primar unde daca tuna, tuna, daca fulgera, fulgera, daca e alb e alb si daca e negru e negru, unde omul e om si unde mana larga e sora cu pajistea intinsa. http://www.youtube.com/watch?v=G_Zs7UEUPaQ
Un oras isi numara ploile pe la canalizari si iti taxeaza cu apometrul fiecare maret decalitru pluvial care se inversuneaza cenusiu sa-ti spele pacatele pe care le insiri periodic pe sub nori. Pomul intinsului ii aduna apele la radacina si le transforma, ca o fosa septica, in sol bun pentru crengi. Un loc pe pamant, chiar printre pomi, fara reguli de oameni e inca o utopie. Atunci, si tie si mie ne ramane doar sa pretuim mersul incaltat pe asfalt, ca pe o dovada de netagaduit a istoricului succes omenesc de a rafina pana la dansul pe tocuri conditionarile unui sistem gandit sa promoveze defilatul in coloana pe sens si stationarile regulamentare. Totul e masurat sistematic la oras. Furtunile ni se evalueaza pe ecrane luminioase cu gradatie, ploile se taxeaza pana la ultima lacrima de bucurie pe care o storci acompaniativ, grupele de interes sunt targetate apoi asteptarile speculate si reciclarea e sigura daca ajungi prin suburbii.
Imprevizibilul e foarte neplacut la oras. Ca un fulger care loveste dincolo de paratraznet. Referitor la sarme, se prefera acolo mersul PE ele, ba se aplauda chiar si se educa aceasta exchibitie periculoasa pentru suflet. Unii o numesc moda (termenul e expansiv iar teoriile vestimentare doar i se subsumeaza).
Cred ca adevarata sofisticare este fiintarea cea mai libera, deci imprevizibila, in cea mai crancena conditionare. O sinusoidala, slalom mut printre discrepante, a te arata prin evidente lumii in timp ce tu esti in fapt total clandestin, adica total sustras acestor evidente.
Intr-un oras e greu sa fii sincer cu adevarul din tine (dupa cum e usor sa fii teoretic bun in pustiu). O fiintare urbana autentica presupune cred rafuiala cu primitivul de interior prin rafinari succesive a starilor tale de grota printre oameni. E solicitant ca o provocare. Provoc zilnic prefacatorii la duel pe caldaram.
Si totusi, intr-o zi voi gasi niste pomi printre care sa traiesc linistita ca mi-am castigat deja premiile pentru autenticitate in randul vreo catorva cunoscuti incolonati la semaforul din trafic.
Am sa-mi spanzur atunci dipomele de merit (muncite azi in rafinari silnice) cu ata prin pomi. Si am sa le rad dintre frunze unora care ar zice, acum si oricand, ca dau bine pe hartie dar ca ar trebui sa mai investesc in imagine. As dori atunci doar atat: un tranzet si o ploaie cu bulbuci ca la mine pe campuri, sa le sperie pudra, sa spele fardul si apoi sa discutam neaos despre toate produsele bune din campaniile lor cosmetizate, ca snobii, cu cate un lustru. 
