Apr 29, 2011

CITADINE


http://www.youtube.com/watch?v=VUd8n_c0pm8&feature=related

Daca ploua cateodata zici ca e de la primavara sau de la toamna sau de la prognoza meteo de interior, oarecum intoarsa pe dos. Si cu prilejul ninsorilor pe inima se ingramadesc spre capul tau justificari redundante. Despre furtuni stim toti - pariez, chiar tu esti expert - se pot scrie tomuri. Un tom al meu plus unul al tau la un loc cu tot restul fac niste constructii impotriva intemperiilor demne de interes socio-istoric. Ceea ce se si studiaza oricum prin scolile respectabile, fie ele cu stampila academica sau fara.  Traim in orase, unde fenomenele naturale se resimt atenuat. Poaia se dizolva previzibil in paratrasnet iar ce mai ramane din ea se sparge cubic pe caldaramul rasat, in loc sa iti tune cand esti infipt in colb, de pe langa copacul ars, direct in ureche. Vanturile sufla politicos pentru ca se incurca la infinit prin corespondete si pasaje subterane, pana cand ajunge la tine atata parte din el cat sa te distreze. Si apoi ai umbrela. Iar daca se intampla cate o vijelie interesanta prin prerii, la tine ajunge totusi varianta ei spilcuita, prelucrata stiintific pe podiumul campaniilor cu target de catre campioni la imagine, micii maratonisti media care iti soptesc subliminal prin antena (si zilnic daca le permiti) ideea lor stramba despre cum le-ar conveni sa fie lumea. Orice ar fi, la oras e diminutivizat. Tristetea ti se imparte la vecini care o diseca bucuros, bucuria ti-o fura tot ei, caderile iti sunt rezolvate de balustrade sau scari interioare, pentru arderi exista asigurarile pe bunuri si, gratis,  pompierii, gata sa stinga orice vis nebun de tip Nero.
                  
 
Orasul ( citeste ocupatiile si ofertele sale pentru timp liber) e marea farsa din care ne zbatem spre suprafata, fiecare cum stie, ba achizitionand titluri de carti, ba cu bilet la teatru, ba cu fugi oriunde.  Aranjasem o mare escapada spre zona aceasta  http://viataprinbalonulroz.blogspot.com/, dar cand Laura mi-a marturisit ca acolo e loc doar pentru cainele celui care a redimensionat Piracanga si ca tot restul canin, incluzand pe al meu, ar pune in pericol prin prezenta-i intreg eco-sistemul pe care l-ar manca de viu, cu broaste, serpi si pasaret cu tot, am inghitit in sec. Lor le-am scris ca raiul omului e acela unde poate sa ajunga si cainele lui iar pentru mine am stabilit ca pana si in jungla inventivii gasesc parghii pentru a-i controla pe altii, ca regulile cele stupide sunt ubicuue si fara legatura directa cu piatra cubica sau asfaltul. Intelesesem inca o data ca fuga de orice fel e o solutie cretina (pentru ca unele aspecte ale conditionarii in fizic sunt imposibil de evitat) si ca downshifting-ul e (daca ai noroc sa iti sune familiar) la interior si independent de oricare echilibristica in trup, sub palmier sau rezemat de cosul rafinariei suburbane.  Am urmarit spectacolul din balonul cel roz, i-am aplaudat curajul  de a-si confrunta public visul ei de a naste printre delfini cu realitatea forcepsului din sistemul sanitar brazilian si am confirmat progresiv ipoteza mea prin exemplul oferit de ineditul cuplu.
                        
 
Traiesc inca prin orase. Dar ies din sirul celor care cred ca acest fapt sta sub imperiul urgentelor sociale de orice fel (practica rurala imi sta martor ca plictiseala imi e o ruda atat de indepartata incat ma pot distra un anotimp cu un ghiocel, altul cu un val, o toamna cu o nuanta atipica de roscat si o iarna cu un turture, sa-l beau, sa-l port rece, sa il topesc si etc, as reusi cred divagatii complexe la fiecare molecula de H2O evaporata in camera fara oameni si incalzita la soba). Ma prezint prin orase, dar stau departe de grupul celor care cred ca sofisticarea o impune, ca rafinamentele sunt cu eticheta si ca preludiile amorurilor sunt calitativ superioare cand sunt revendicate de prin falduri de matasuri. Pedigree urile apar, daca e cazul, in secventele din oglinda, dupa ce spalam machiajul stradal.Sau parafrazand pe Cris cea draga, ne-am mai da cate un lustru ici-colo, dar tot se vede amarnic tencuiala.
                       
Daca ar fi de subliniat o urgenta cred ca aceea a primitivului din noi e categorica. Restul e meritul exclusiv al istoricei experiente umane colective, asimilata in parte conform potentialului fiecaruia, voalul civilizatiei, care ne acopera mai dens sau cu transparente esenta. Iar rafinamentul, din varful copacului sau din city center,  e o chestiune de cultura. In absenta acesteia, dezavantajele naturii te propulseaza in depresie iar avantajele orasului te transforma in snob -un sumar personaj caragialian la sosea, cu fente in trend, furculitionand pe la malluri printre constante preocupari de a da bine la cateva taspemii de capitole in timp ce acasa a uitat musamaua pe masa (si daca se prinde ca musamaua e parte a altui peisaj decat decat cel in care se straduieste sa pozeze fericit, e gata sa o arunce irevocabil,  desi va uita iarasi si iarasi cate un alt ceva care sa desconspire disperant oboseala lustrului de oras).

Dintre toate starile meteo se bat pentru premiul inimii mele vantul si ploaia. Si dintre toate exasperarile induse de natura umana se alunga una pe alta de la mine din piept snobismul si meschinaria. Mi-aduc iarasi aminte ca la Litere la Ovidius, minunatul Marin Mincu, pe care l-am mai pomenit post-mortem pe aici, mi-a dat 10 la unul din crancenele lui  examene orale pentru ca l-am facut pe indelete, din  banca de vis a vis, taran.
                         
Vantul si ploaia sunt ele insele la sat; un oarecare sat eco din jungla sau satul in care am locuit o bucata din viata, sau un sat din Ardeal sau oricare sat varuit proaspat cu alb si sub al carui spoi se vede ca e tot sat. Acolo, mai aproape de rit si primar unde daca tuna, tuna, daca fulgera, fulgera, daca e alb e alb si daca e negru e negru, unde omul e om si unde mana larga e sora cu pajistea intinsa.


    http://www.youtube.com/watch?v=G_Zs7UEUPaQ
                     
Un oras isi numara ploile pe la canalizari si iti taxeaza cu apometrul fiecare maret decalitru pluvial care se inversuneaza cenusiu sa-ti spele pacatele pe care le insiri periodic pe sub nori. Pomul intinsului ii aduna apele la radacina si le transforma, ca o fosa septica, in sol bun pentru crengi. Un loc pe pamant, chiar printre pomi, fara reguli de oameni e inca o utopie. Atunci, si tie si mie ne ramane doar sa pretuim mersul incaltat pe asfalt, ca pe o dovada de netagaduit a istoricului succes omenesc de a rafina pana la dansul pe tocuri conditionarile unui sistem gandit sa promoveze defilatul in coloana pe sens si stationarile regulamentare.
Totul e masurat sistematic la oras. Furtunile ni se evalueaza pe ecrane luminioase cu gradatie, ploile se taxeaza pana la ultima lacrima de bucurie pe care o storci acompaniativ, grupele de interes sunt targetate apoi asteptarile speculate si reciclarea e sigura daca ajungi prin suburbii.
Imprevizibilul e foarte neplacut la oras. Ca un fulger care loveste dincolo de paratraznet. Referitor la sarme, se prefera acolo mersul PE ele, ba se aplauda chiar si se educa aceasta exchibitie periculoasa pentru suflet. Unii o numesc moda (termenul e expansiv iar teoriile vestimentare doar i se subsumeaza).
Cred ca adevarata sofisticare este fiintarea cea mai libera, deci imprevizibila, in cea mai crancena conditionare. O sinusoidala, slalom mut printre discrepante, a te arata prin evidente lumii in timp ce tu esti in fapt total clandestin, adica total sustras acestor evidente.
                       
Intr-un oras e greu sa fii sincer cu adevarul din tine (dupa cum e usor sa fii teoretic bun in pustiu). O fiintare urbana autentica presupune cred rafuiala cu primitivul de interior prin rafinari succesive a starilor tale de grota printre oameni. E solicitant ca o provocare. Provoc zilnic prefacatorii la duel pe caldaram.
Si totusi, intr-o zi voi gasi niste pomi printre care sa traiesc linistita ca mi-am castigat deja premiile pentru autenticitate in randul vreo catorva cunoscuti incolonati la semaforul din trafic.
                  
Am sa-mi spanzur atunci dipomele de merit (muncite azi in rafinari silnice) cu ata prin pomi. Si am sa le rad dintre frunze unora care ar zice, acum si oricand, ca dau bine pe hartie dar ca ar trebui sa mai investesc in imagine. As dori atunci doar atat: un tranzet si o ploaie cu bulbuci ca la mine pe campuri, sa le sperie pudra, sa spele fardul si apoi sa discutam neaos despre toate produsele bune din campaniile lor cosmetizate, ca snobii, cu cate un lustru. 
        
               http://www.youtube.com/watch?v=jBYyps3boU0       
                            

Apr 26, 2011

Intersectiile fericirii

   Mici exercitii de logica...
  
Daca am elabora pe indelete multele aspecte ale fericirii am ajunge prin rationament la o concluzie singulara: fericirea rezida in actiunea vointei sau in miscarea intelectului.


Sunt recunoscute trei categorii ale binelui uman. Acestea sunt explicit rezultatul sansei, al trupului si al sufletului. Beneficiile norocului se refera la bogatie, onoare, favoruri, putere. Sa purcedem cu ce se cade. E o iluzie ca bogatia ocupa, in aceasta suita, pozitia cea mai inalta. Midas gresise, ti-am mai povestit, ca aceasta e lipsita de valoare intrinseca si isi gaseste logica tot prin ceea ce cumpara pentru castigul trupului si spiritului. Onoarea/favorurile sunt si ele himere. Augustus spunea ca acestea sunt la discretia celuilalt si sunt, adeseori, experienta acestuia mai degraba decat a mea personala. Iar Cezar credea ca puterea e bunul cel mai de pret, desi, cu cat ingrijim/controlam mai multi oameni, cu atat suntem mai haituiti de griji si direct proportional vulnerabili la pericol ori invidii.
Valorile trupului se refera la forta, sanatate si frumusete. Milo din Crotona uita probabil (cand afirma forta si sanatatea ca supremele dezirabile) ca ne prabusim cotidian sub cele mai ironice discomforturi fizice. Scepticul Herillus proslaveste frumusetea, dar oricat de frumosi am fi fiecare in parte, e nevoie de mai mult decat propria stralucire pentru un trai impacat. Iar frumusetea este oricum beneficiu pentru altul decat cel frumos, cu toate vanitatile lui cu tot.
Unele atribute ale fericirii apartin deopotriva irationalului si rationalului din noi. Cele irationale spun despre bucuria simturilor si unii sustin ca aici s-ar gasi cel mai plastic atribut al fericirii. Totusi, multe animale ne depasesc in rasfatul pe aceasta zona. Unde mai pui ca un simt alert e garantia dezgustului la fel de des precum incanta si in plus ca bucuria simturilor e acompaniata de indoiala apoi urmata de regret. E stiut ca unei placeri scrute ii este consecutiva o durere consistenta iar intensitatea acestui tip de placere dureaza fix ata cat dureaza imperiosul trupesc: analizeaza cat de placuta e apa atata timp cat ti-e sete. Fiecare urgenta a trupului este intr-un fel o sacaiala. De aceea, placerea senzuala (in mod frecvent amalgamata cu opusul ei, durerea) este departe de a reprezenta fericirea pura, solida, satisfacatoare. Aceluia care spune ca sunt placeri senzuale care nu izvorasc din chemarea trupului am sa-i raspund ca acestea sunt atat de firave incat e greu de definit fericirea prin ele. Aceste amuzamente esueza in a satisface sufletul care, prin inclinatie, cauta rafinamente.
Unele aspecte pozitive ale rationalului din intregul spiritului nostru sunt catalogate ca naturale, ca de pilda intelectul, memoria, vointa. Dar fericirea se sustrage si acestei zone. Folosite corect, acestea sunt oarecum utile, dar gresit intelese devin de-a dreptul malefice. Virtutile morale si reflexive se inscriu si ele la atributele rationalitatii umane. Dar oare chiar aveau dreptate stoicii si cinicii sa creda ca fericirea rezida in conduita exemplara? Practica moderatiei si rabdarii e plina de turbulente si frici ca un zbor periculos. Iar scopul pe care il cautam e mai probabil in liniste decat in framantare, pentru ca suntem neobositi in cautarea frenetica a repausului si platim razboaie ca sa traim in pace. Si, in plus, conduita potrivita e nicidecum un scop in sine ci e folosita ca un panadol pentru curatarea si calmarea mintii. Chiar si pacii hedoniste a la Epicureu pare sa ii lipseasca substanta si argumentul solid la trecerea prin probele fericirii autentice. Folosul unei minti linistite este contemplarea adevarului asa cum folosul unui cer limpede este sa admita stralucirea soarelui. 
Si atunci sa cautam fericirea in reflectie, in contemplarea adevarului pur si simplu? Cu siguranta pe acolo merita cautata. Dar insasi contemplarea aceasta este de cateva feluri distincte:  pamanteana, celesta si absoluta. Obiectivul lui Democrit era pe primul nivel. Anaxagoras insista ca raiul este casa lui si contempla de acolo divinul. Aristotel, pe de alta parte priveste declamativ spre superlativ, cu fericirea lui care este rezultatul activitatii celei mai inalte asupra celei mai mari puteri directionata spre scopul cel mai maret. Dar orice ar fi, sufletul incatusat inca in trup intelege aceste abstractiuni intr-un fel diferit de cel care traieste liber in spirit. Prietenul nostru Platon ne bucura iarasi contrazicand teza aristoteliana conform careia in esenta trupeasca omul trebuie ca e  fericit. In viziunea omeneasca asupra divinitatii se mixeaza mereu nesiguranta intelectului cu nestatornicia vointei; de unde rezulta, in stil platonician, ca fericirea adevarata este proprietatea exclusiva  a spiritului dezinhibat de trup, cu partial drept de uzufruct al carnii. Avicenna avusese probabil o viziune mareata cand a afirmat ca sufletul va fi fericit cand va putea admira ingerii.                     http://www.youtube.com/watch?v=_am5crjgCCE
 
Este in natura intelectului (omitem descrierile celui lenes) sa caute cauza lucrurilor si apoi cauza acestei cauze. Pentru acest motiv, cautarile ratiunii sunt eterne iar exceptie face doar frana la descoperirea cauzei finale, care e Dumnezeu insusi. Imperativele vointei sunt de nesatisfacut in termeni de bunuri atata timp cat credem ca a ramas macar un bun exterior noua. De aceea, vointa este satisfacuta doar cu bunul care anuleaza dezirabilitatea celorlalte. Bunul acela e Dumnezeu insusi. Consideram aceasta o ipoteza deja demonstrata. Rezulta ca doar in Dumnezeu cautarile intelectului si ale vointei gasesc raspuns. Acesteia ii urmeaza firesc concluzia ca doar in Dumnezeu e de cautat sursa fericirii umane si ca totul se opreste doar in propria cauza. Acolo e finalitatea. Si daca Dumnezeu singur este cauza reala a spiritului, iar fericirea e in spirit, atunci acolo isi gaseste acesta repausul. In lumea din care scriu, repaus egal vacanta, egal fericire. Aiurea. Niste fotografii vorbesc atat cat pot ele despre cautarile unei cauze ce isi cauta originea. Orice altceva, de la culoare, spre sunet si pana la impresie, ambitie si ego sunt simple iluzii ale adevaratei lumi care ni se sustrage prin imagini ca acestea.