Cu fiecare strop, pic-pic.
Alunec pe tarmurile dinspre mine spre mine cautand in vorbe necuprinsul. Se limpezeste zarea, se face liniste. Cu Rebecca Malope in casti (ca doar muzica din ipod o mai am pana la recuperarea trecutului meu de pe hard disk), cu o lumina de lampa inteleapta la stanga, cu niste scortisoara aburind inspre tavan din ceasca de portelan maltez...da, cu toate acestea; inchid ochii sa taca. Dau mai incet simturile intaratate recent sa pot spune. M-am intors din blues. Credeam ca imi place ideea de capat de lume sau inceput al ei (raportat la perspectiva), ca imi plac marginea, muchia, taisul din uscat si ascutimile de gand, impertinente si alunecoase ca piatra macinata de valuri.
Am cheltuit pe albastru. Am fost in blues. Si pot sa spun categoric ca nostalgia aceea e a altcuiva. E o nostalgie a colonizatilor ce bantuie fantomatic pe strazi si doar cine are ochi curajosi ii cuprinde. Eu am simtit umbrele acelea cumva in maduva. A fost destula liniste de pus lupa pe (si tradus cu dexul de) semne psiho-somatice incat sa conchid ca anii compacti de viata in haos si preumblari prin lumea larga isi aduc si ei oarecum rodul prin pivnitele fiintei mele, dupa exemplarele si evidente inconveniente. Da, am fost la margine, precum prea bine planuisem si experienta acelor drumuri aiurea a avut eleganta sa se arate utila. Te anunt lume ca ma las mai greu pacalita.
Imperialism. Globalizare. Conchistadori. Sefi. Oameni care controleaza alti oameni, toti o apa si-un pamant. Dar e saptamana luminata. Deci, dintre culori vom alege sa vorbim despre albastru. Desi e mult negru trist-trist pe strazile acelea. Sunt blue. Adica port inca impresii dintr-o tara la margine dar colonizatoare si care, hilar, abia respira ea insasi sub greutatea sclaviei economice EU. Daca asa e Portugalia, revizuiesc atitudinea despre Brazilia pe harta orizonturilor visate. Ma simt cum se simte probabil un musulman cand te prezinti la granita lui cu pasaportul stampilat in Israel. Sau cum fac turcii cand apari in jumatatea lor de Cipru, la Famagusta, dupa ce te-ai plimbat pe la izvoarele Afroditei. Ah, AR FI TREBUIT sa incep blogul acesta acum vreo 15 ani (cand faceam recapitularea finala pentru lansarea pe orbita vietii), atunci, intr-un spatiu obligatoriu privat prin natura varstei, dar marcator periodic al evolutiei unei perspective ce acum imi pare SF. E retoric rau acest AR FI TREBUIT dar inevitabil imi spun: ar fi trebuit sa notez ATUNCI, din grandorile senzatiei proaspete, impresia locului si acum sa le compar.
Astazi desfasor inaintea ta un teritoriu nou mie si oarecum asimilat. Caut, de dragul tau, utilitatea pentru tine a drumului meu. Te aqua. Si iti spun sincer ca e prea putin folos pentru oricine in a privi tristetea altcuiva (evident, tinem sa neglijam proverbiala capra moarta a vecinului). Am facut eu pentru tine bai de soare si melancolie in Aprilie, cu Fado si Port la apus. Stai linistit, drumul in sine, si mai ales acesta e inutil. Pentru albastru avem Voronetul, avem in plus si depresie autohtona, autentice tencuieli scorojite si pereti faiantati oarecum in exces. Te aqua. Pe tine, om, asa cum esti. Si pe tine, lume, cu pretentii de cuceritoare, asuprind oameni cu piele neagra sau ochi colorati, in timp ce pe bulevardele tale ranjeste ironic, cu dintii, maurul kitsch de prin toate infloriturile, incurstatiile si geometriile pe care ti le afisezi ca toanta tantos cu amoruri de aer local.
Te agua. Dar de pacalit, lume, ma placalesti mai greu. Iti simt mirosul putred, de saracie pe strazile ca holuri din Alfama; iti simt oamenii cu trasaturi brute ca un cartof si le ghicesc sub politeturi radacina intentiei mizere de colonizator; pot face recensamantul populatiei de culoare venita la ''mai bine'' presupunand sudoarea din toate asternuturile atarnate peste balustradele ruginite. Acum miros a sapun de casa, te agua atmosfera lugubra, dar lasa pacaleala.
Le vad, cu Malope la ureche, cu lumina opaca si cu ochii inchisi. Si din amorteala aceasta, repet tardiv, retoric si inutil: ar fi trebuit! Sa scriu la timpul potrivit despre fiecare limita in plan spre care m-am arcuit. Si acum ai fi inteles, sau macar as fi putut sa transmit pertinent (ca un ghid turistic) anonimului pierdut in plasa dorului de calatoreala, as fi putut spun, sa acced la aprobarea ta, prin comparatii de bun simt (care se intampla totusi la mine in minte chiar acum desi sunt pentru asta cu nimic mai credibile enuntate cu caracter axiomatic). Si totusi, iata: as fi putut sa probez ca lipseste ceva Portugaliei. Si ca probabil la baza adevaratului Cristo Rei de la Rio voi fi cu musca pe caciula, ca un soldat ajuns acasa dupa popasul in patul strain. Ca un evreu vizitand Palestina sau invers. Cred ca albastrul autentic a fost importat din Brazilia. Continuam retorica lui ar fi trebuit...
...sa avem demnitatea umana ca atunci cand ne pretindem colonizatori istorici sa ingenunchem spre deloc in fata Europei foarte occidentale unde alergam totusi sa muncim fix precum romanii in vest. Te agua Romania mea onesta, pentru Stefan, pentru Iancu, pentru autenticul albastru de Voronet, pentru bluesul tau unic din doine si zaibarul oltenesc, mai fain parca decat Vinho Tinto de casa. Te aqua mai ales pentru ca oamenii garboviti de albastru de pe strazile tale sunt ai tai si neaciuiati la tine dupa toate tristetile cu care i-ai biciuit la ei acasa. Te aqua pic cu pic, in fiecare strop de lacrima. De la Portile de Fier pana la Marea Neagra, cu apele tale azurii si filosofice, daca stii alfabetul tracilor oglindit in lacuri magice prin munti cu energii sfinte. http://www.youtube.com/watch?v=7iftZeLxDtQ
Vara trecuta la Sulina, o lady respectabila de capitala spunea ca omul e facut sa manance fructele locului in care s-a nascut. M-am nascut pe-o paralela 45 si aleg sa mananc deocamdata rodii si portocale in timp ce visez oricum latitudini cu aurore boreale. Dar Portugalia, cu fado, cu port, cu apa si cu soarele ei cu tot o las bucuroasa sa fie a altcuiva, mereu. Te aqua Romanie incercata si iti iert capriciul de a-ti munci oamenii in lipsuri si tristeti aproape metafizice, prin nuante.
Te aqua. Oamenii tai au culoare de Voronet doar pentru ca provizoriu asa aleg ei sa fie si pot oricand sa se faca lumina sub acelasi cer liber.
M-am intors din albastru. Am vazut pe strazi sclavii altora. Cei mai multi langa amine fotografiau pitorescul acesta. Eu am venit cu un pachet de radiografii la stare. Melodic, fado e ok. Dar spune despre ceva care ma bucur ca mi-e strain. Am venit pe lume printre oameni care au vrut intotdeauna doar sa fie. Sa poata sa fie.
Acum vin dintr-un loc unde oamenii au vrut sa aiba alti oameni. Intelegi distractia mea cu bilet?
Incerc sa pricep de ce alte tari cu viziune similara imi par diferite. Daca gasesc o explicatie justa, revin pe subiect. Si poate atunci va fi timpul si pentru povestea locului care imi place mie cel mai mult. Ca despre loc punct si apartineri punct si locuiri punct am insirat deja pe aici cu virgula multe.
No comments:
Post a Comment