Taxatorul de gand

 Stiai ca gandul se impoziteaza? Si ca taxa pe el e invers proportionala cu sublimul de la radacina ? Pe drumul dinspre scoala ieri am gasit pe strada un pui de vrabie. L-am luat in palma, l-am tinut in palarie o ora, plangea spre geam, m-am enervat pe mine si l-am  dus  in parc, vis-a vis de inima mea.

 

http://www.youtube.com/watch?v=sYIvYt313a8&feature=related

                                                                       

Am privit de aproape cum topaia disperat dupa niste vrabii straine, cum l-au ciugulit si l-au lasat pe pamant. L-am privit singur, speriat si fara aripi, am privit o mogaldeata de viata si am pariat ca se va stinge curand fara intelesurile lumii adunate la buzunar. Am privit la el si mi-am privit atent gandul. Am plecat si l-am lasat singur acolo cu tema mea de casa rezolvata.  Cu mine se intampla ceva. O viata de om. Iti permit sa  iei pulsul eudaimonic  din nou. Un exchibitionism cu iz intelectual. Ca sa-mi probez  transparenta spre care tind sau sa spunem de dragul crezului ca tu si cu mine tot aia, o non-dualitate mitica ce se joaca v-ati ascunsea cu noi de cateva sute de mii de ani si propune o minciunica in versuri alb-negre despre trecerea distincta a fiecaruia. De cateva zile fac acorduri pe o stare care sfideaza logici.  De cateva zile respir ca la carte in speranta ca tristetea despre cai se poate dilua.  Stiai ca sunt biruri pe stare? Hai sa vorbim despre ele. Despre biruri si stare.     http://www.youtube.com/watch?v=eiOHpWYlr9Q&feature=related

Sa  spunem despre ceva intre moarte si viata, la granita. Sa spunem despre ceva intermediar divinului, o forta care interpreteaza tot ce e, intre oameni si zei, care transporta spre Olimp rugaciunile si spre teluric porunca si raspunsul.   Sa vorbim despre mediatorul care se intinde arc spre chiasmul care le separa si unde doar acolo prin urmare totul e una. Sa vorbim despre ceea ce aude Dumnezeu, despre intelepciunea care intelege spiritul si in fata careia chiar ratiunea artei e vulgara. Sa vorbim despre o stare de lux impozitata la sange.  O stare unde nevoia e absenta si bogatia la fel, un transportor intre ignoranta si cunoastere. Adevarul rezida aici: zeilor le lipseste ambitia ratiunii pentru ca o desavarsesc exponential prin istorie.  Ignorantii se manifesta identic, lipsiti de ambitie pe subiect,  un absenteism covarsitor in randul lor la lectia despre intelepciune. Traind in maya, cel departe de dorinta de bine sau intelepciune e satisfacut cu el insusi. Si atunci cine sunt iubitorii de adevar, daca inteleptii il cunosc deja iar prostii il desconsidera prin insasi natura lor? Sunt cei care stau la granite, taxatii intre lumi. Sunt cei care iubesc, platitorii de biruri pe stare. Intelepciunea e frumosul superlativ iar iubirea cauta frumosul. Iubirea e deci filosoful  cautand perle  in adancuri. Iar a fi iubitor de adevar este la mijloc intre a fi intelept si a fi batut in cap. Acolo sta iubirea si primeste suturi in coaste de la cei care sunt convinsi ca pricep cate ceva la suprafata. Acelora le spunem ignoranti si ii lasam in pace. La sfarsit despre birurile lor. Acum despre stare.

Presupunand ca iubirea e astfel, care o fi folosul ei pentru oameni? Ca inconvenientele ii apar evidente.  OK, am descompus sumar natura ei. Sa ii disecam putin si folosul. Deci a iubi il cauta pe frumos. Dar ce apartine acestei categorii? Sau mai exact, cand un om iubeste frumosul, ce doreste de fapt? Ca frumosul sa fie al lui.  Raspunsul trimite la o noua intrebare. Ce avem, odata cu dreptul de proprietate pe frumos? Daca substituim frumosul cu binele, intrebarea isi gaseste raspunsul mai simplu. Daca cel care iubeste, iubeste binele, ce anume iubeste de fapt? Posesia asupra binelui. Si ce obtine daca revendica binele? Fericirea. E mai simplu de raspuns asa. Fericitii sunt fericiti prin achizitionarea celor bune. E inutil sa intrebi de ce ar vrea cineva fericirea. Sau daca aceasta dorinta e comuna tuturor. Si totusi, atunci, DE CE se spune ca doar unii iubesc? Explicatia sta in faptul ca o parte a dragostei este separata si primeste numele intregului, desi partile ar trebui sa poarte alt nume.  Adica? Poezia, spre exemplu, e complexa si se regaseste oriunde. Toata creatia sau trecerea dinspre non-fiinta spre fiintare este facere, adica poezie, toate procesele artei sunt creative. Toti artistii sunt poeti sau facatori. Cu toate acestea, cati dintre ei sunt numiti poeti? Doar partea care subscriu unei arte separate de rest, referitoare la ritmuri si rima. Doar cei care le desavarsesc pe acestea sunt onorati cu marele titlu: poet.

http://www.youtube.com/watch?v=5O-Aej5ahhU

Desi inca lucrez la teorii elementare, eu sunt un mic filosof. Caut frumosul si imi pansez juliturile ce se cuvin.  Caut si gasesc poezie in fiecare pas. Si numesc poet tot ce e dragoste a mea pentru ca asta ma creeaza de la alveola spre ventricul pana la atrii si dincolo de cosmos. Iubesc un poet care rezolva ecuatii de grad uman si scoate radacina rotunda din colturile fiinitei mele.  Vad facere in matematicile lui, poezie in muzica-i  si rima alba in tristetile noastre comune. Il visam de mult la dublu pe Phoenix si am pornit in misiune sa-i  cantam victoria de dupa cenusi.  Fricile ni se compun diferit, dar una, cea mare e aceeasi. E frica de raspuns. De limita. De punct fara virgula. Indraznim, atingem cu mintea, cu inima, cu dorul, sperand ca iluzoriul e. Stiai ca ni se taxeaza gandul? Ca gandul e creativ, e poezie si cand e facere de ideal, acesta se taxeaza la sange? Ca trebuie lacrimi, stiai ca exista un pret? Stii care e? Indrazneste, iubeste si afla. Te-am pacalit. Ti-am vorbit despre stare. Si-acum te las singur pe drumul cu accize. Asa cum am lasat puiul de vrabie, impotriva ratiunii, impotriva inimii si de dragul legii care duce oricum la Starea corecta. Se poate ajunge acolo si fara yoga. Se poate pur si simplu, serveste-ti feliile de viata, sunt ale tale daca ai ochii deschisi si grija la monopolul pe vis, la impozitul pe credinta.  
                                         Costache Ioanid - Am cautat iubirea

Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfînta
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncînta.
Si-am întîlnit durerea. Dar cerul nicaieri.

Am cautat iubirea ca patrie voioasa
ca pe-un pamînt edenic de pace troienit,
sa spun odata clipei: “Ramîi, esti prea frumoasa!”
Si-am strabatut pamîntul, dar pace n-am gasit.

     Am cautat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic,
sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart în tandari cupa, caci n-am gasit nimic.

 Am cautat zadarnic. Dar într-o primavara,
am întîlnit în cale deodata un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,
o sarcina de zdrente si cioburi fara pret.

Trecea pe-o cararuie întîmpinînd batjocuri,
lasînd sa-i rupa cîinii din haina cîte-un fald.
Urca pe colti de stînca. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.
Si totusi în privire avea un cer de taina
cum n-am vazut în lume în ochii nimanui.
Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima, 

caci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma
sa aflu ce comoara în sarcina a strîns.
Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma,
cînd am privit prin zdrente cutremurat de plîns.

Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreaga
vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi.

-Dar unde duci straine povara Ta ciudata,
povara de osînda sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumetul. Si El mi-a spus în soapta:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi strainul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?
-Eu… am soptit în sila, eu… cautam iubirea…
-Iubirea? … fu raspunsul strainului. Eu sunt…  

P.S. Bineinteles ca este si cantecul pe versurile acestea. Amanam auditia pana la rezolvarea conflictelor tehnice. Va fi un link, aici, candva, cand lumea asta virtuala se va face pres in fata atutputerniciilor in cauza.