Stiai ca Alifantis s-a nascut de ziua mea? :) Si ca a ales versurile lui Radu Stanca sa-mi faca intocmai pe plac cu un cantec care spune despre tema urmatoarei postari , oricand o fi sa fie timpul ei ? Am trecut pe aici cat sa intorc la tine inmiit urarile toate.
E parada unor ani plini. Iessa ii salut in chip real. Si te convoc la taierea de pamblici a celor care mai vin. E timp. Asa zice Paller si il cred. Plec sa il prind cand trece. Si am sa iti scriu despre cum i-a fost sarbatoarea.
Pusaaa! Sa stii ca eu am fost la plimbare cu o masina, m-am dus departe si pe urma am inotat si m-am alergat cu o pechineza care si ea era in masina dar ei nu i placea sa inoate asa ca a stat si se uita la mine ce frumos inot! Si era noapte tare cand ne-am intors si eu si mama ne-am urcat in spate acolo unde stau bagajele ca eram tare ud si murdar si eu am stat pe mama ca tare voiam sa ma duc la Piki pechineza cum statusem la plecare dar nu ma lasa ca eram ud rau si am udat-o si pe mama si cand m-am dat jos tot am fost jmeker si m-am urcat repede in masina ca s-o pup pe Piki. Ea o sa mai vina pe la mine ca sta o luna si pe urma va pleca inapoi la casa ei din Franta. Lasa ca ti-zice mama mai multe ca stii ca eu nu prea pot vorbi. Am auzit ca maine o sa fie ziua ta si vreau sa-ti zic ca te iubesc, sa ma sui pe tine, sa ne alergam si eu sa inebunesc de dragul tau. Mai stii cand m-ai dus pe jos pana la Neptun si la intoarcere era sa ma duci in brate dar sunt greu si n-ai putut si ne-am intors noi pana la urma si mi-era cald si am facut pauza la umbra la manastire? Sau cand m-ai dus prima data la mare, doar noi doi si eram mic mic mic si m-a speriat valul si m-am plimbat nedezlipit de tine? La multi ani, ham ham si de la pise ca ele sunt stupid kats si nu stiu sa scrie si mi-au zis mie sa-ti spun! Paaaaa. Ne gasim noi curand.
Asta am gasit luni dimineata in cutia mea postala virtuala :) Dupa atata Wittgenstein si filosofia limbajului constat ca se poate convorbi fara probleme printre lumi :) Cort mai trebuie educat intr-ale cheagului de cuvinte, ma voi ocupa personal :). Dar e cel mai frumos catelandru din lume.
Stiai ca gandul se impoziteaza? Si ca taxa pe el e invers proportionala cu sublimul de la radacina ? Pe drumul dinspre scoala ieri am gasit pe strada un pui de vrabie. L-am luat in palma, l-am tinut in palarie o ora, plangea spre geam, m-am enervat pe mine si l-amdus in parc, vis-a vis de inima mea.
Am privit de aproape cum topaia disperat dupa niste vrabii straine, cum l-au ciugulit si l-au lasat pe pamant. L-am privit singur, speriat si fara aripi, am privit o mogaldeata de viata si am pariat ca se va stinge curand fara intelesurile lumii adunate la buzunar. Am privit la el si mi-am privit atent gandul. Am plecat si l-am lasat singur acolo cu tema mea de casa rezolvata.Cu mine se intampla ceva. O viata de om. Iti permit sa iei pulsul eudaimonic din nou. Un exchibitionism cu iz intelectual. Ca sa-mi probeztransparenta spre care tind sau sa spunem de dragul crezului ca tu si cu mine tot aia, o non-dualitate mitica ce se joaca v-ati ascunsea cu noi de cateva sute de mii de ani si propune o minciunica in versuri alb-negre despre trecerea distincta a fiecaruia. De cateva zile fac acorduri pe o stare care sfideaza logici.De cateva zile respir ca la carte in speranta ca tristetea despre cai se poate dilua. Stiai ca sunt biruri pe stare? Hai sa vorbim despre ele. Despre biruri si stare. http://www.youtube.com/watch?v=eiOHpWYlr9Q&feature=related
Sa spunem despre ceva intre moarte si viata, la granita. Sa spunem despre ceva intermediar divinului, o forta care interpreteaza tot ce e, intre oameni si zei, care transporta spre Olimp rugaciunile si spre teluric porunca si raspunsul.Sa vorbim despre mediatorul care se intinde arc spre chiasmul care le separa si unde doar acolo prin urmare totul e una. Sa vorbim despre ceea ce aude Dumnezeu, despre intelepciunea care intelege spiritul si in fata careia chiar ratiunea artei e vulgara. Sa vorbim despre o stare de lux impozitata la sange.O stare unde nevoia e absenta si bogatia la fel, un transportor intre ignoranta si cunoastere. Adevarul rezida aici: zeilor le lipseste ambitia ratiunii pentru ca o desavarsesc exponential prin istorie. Ignorantii se manifesta identic, lipsiti de ambitie pe subiect, un absenteism covarsitor in randul lor la lectia despre intelepciune. Traind in maya, cel departe de dorinta de bine sau intelepciune e satisfacut cu el insusi. Si atunci cine sunt iubitorii de adevar, daca inteleptii il cunosc deja iar prostii il desconsidera prin insasi natura lor? Sunt cei care stau la granite, taxatii intre lumi. Sunt cei care iubesc, platitorii de biruri pe stare. Intelepciunea e frumosul superlativ iar iubirea cauta frumosul. Iubirea e deci filosofulcautand perlein adancuri. Iar a fi iubitor de adevar este la mijloc intre a fi intelept si a fi batut in cap. Acolo sta iubirea si primeste suturi in coaste de la cei care sunt convinsi ca pricep cate ceva la suprafata. Acelora le spunem ignoranti si ii lasam in pace. La sfarsit despre birurile lor. Acum despre stare.
Presupunand ca iubirea e astfel, care o fi folosul ei pentru oameni? Ca inconvenientele ii apar evidente.OK, am descompus sumar natura ei. Sa ii disecam putin si folosul. Deci a iubi il cauta pe frumos. Dar ce apartine acestei categorii? Sau mai exact, cand un om iubeste frumosul, ce doreste de fapt? Ca frumosul sa fie al lui.Raspunsul trimite la o noua intrebare. Ce avem, odata cu dreptul de proprietate pe frumos? Daca substituim frumosul cu binele, intrebarea isi gaseste raspunsul mai simplu. Daca cel care iubeste, iubeste binele, ce anume iubeste de fapt? Posesia asupra binelui. Si ce obtine daca revendica binele? Fericirea. E mai simplu de raspuns asa. Fericitii sunt fericiti prin achizitionarea celor bune. E inutil sa intrebi de ce ar vrea cineva fericirea. Sau daca aceasta dorinta e comuna tuturor. Si totusi, atunci, DE CE se spune ca doar unii iubesc? Explicatia sta in faptul ca o parte a dragostei este separata si primeste numele intregului, desi partile ar trebui sa poarte alt nume.Adica? Poezia, spre exemplu, e complexa si se regaseste oriunde. Toata creatia sau trecerea dinspre non-fiinta spre fiintare este facere, adica poezie, toate procesele artei sunt creative. Toti artistii sunt poeti sau facatori. Cu toate acestea, cati dintre ei sunt numiti poeti? Doar partea care subscriu unei arte separate de rest, referitoare la ritmuri si rima. Doar cei care le desavarsesc pe acestea sunt onorati cu marele titlu: poet.
Desi inca lucrez la teorii elementare, eu sunt un mic filosof. Caut frumosul si imi pansez juliturile ce se cuvin. Caut si gasesc poezie in fiecare pas. Si numesc poet tot ce e dragoste a mea pentru ca asta ma creeaza de la alveola spre ventricul pana la atrii si dincolo de cosmos. Iubesc un poet care rezolva ecuatii de grad uman si scoate radacina rotunda din colturile fiinitei mele. Vad facere in matematicile lui, poezie in muzica-i si rima alba in tristetile noastre comune. Il visam de mult la dublu pe Phoenix si am pornit in misiune sa-i cantam victoria de dupa cenusi. Fricile ni se compun diferit, dar una, cea mare e aceeasi. E frica de raspuns. De limita. De punct fara virgula. Indraznim, atingem cu mintea, cu inima, cu dorul, sperand ca iluzoriul e. Stiai ca ni se taxeaza gandul? Ca gandul e creativ, e poezie si cand e facere de ideal, acesta se taxeaza la sange? Ca trebuie lacrimi, stiai ca exista un pret? Stii care e? Indrazneste, iubeste si afla. Te-am pacalit. Ti-am vorbit despre stare. Si-acum te las singur pe drumul cu accize. Asa cum am lasat puiul de vrabie, impotriva ratiunii, impotriva inimii si de dragul legii care duce oricum la Starea corecta. Se poate ajunge acolo si fara yoga. Se poate pur si simplu, serveste-ti feliile de viata, sunt ale tale daca ai ochii deschisi si grija la monopolul pe vis, la impozitul pe credinta. Costache Ioanid - Am cautat iubirea
Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfînta
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncînta.
Si-am întîlnit durerea. Dar cerul nicaieri.
Am cautat iubirea ca patrie voioasa
ca pe-un pamînt edenic de pace troienit,
sa spun odata clipei: “Ramîi, esti prea frumoasa!”
Si-am strabatut pamîntul, dar pace n-am gasit.
Am cautat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic,
sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart în tandari cupa, caci n-am gasit nimic.
Am cautat zadarnic. Dar într-o primavara,
am întîlnit în cale deodata un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,
o sarcina de zdrente si cioburi fara pret.
Trecea pe-o cararuie întîmpinînd batjocuri,
lasînd sa-i rupa cîinii din haina cîte-un fald.
Urca pe colti de stînca. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald. Si totusi în privire avea un cer de taina
cum n-am vazut în lume în ochii nimanui.
Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima,
caci mult prea grea era povara Lui. M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma
sa aflu ce comoara în sarcina a strîns.
Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma,
cînd am privit prin zdrente cutremurat de plîns.
Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreaga
vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi.
-Dar unde duci straine povara Ta ciudata,
povara de osînda sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumetul. Si El mi-a spus în soapta:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi strainul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?
-Eu… am soptit în sila, eu… cautam iubirea…
-Iubirea? … fu raspunsul strainului. Eu sunt…
P.S. Bineinteles ca este si cantecul pe versurile acestea. Amanam auditia pana la rezolvarea conflictelor tehnice. Va fi un link, aici, candva, cand lumea asta virtuala se va face pres in fata atutputerniciilor in cauza.
Mi-am recuperat trecutul. Iar la Constanta iubirea a salvat puiul de pescarus care orbecaia in pod spre lumina, pe plafonul fals. Tot iubirea l-a urcat inapoi pe cer, langa cei care viseaza ca el. Si noi si pseudo-Jonathanii Livingston hraniti cu macroul de la magazin avem totusi fratie de ideal. In bezna, statea in abruptul grinzii si privea la iesirea spre casa lui albastra. E mic, cu puncte, paseste repede ca orice pistruiat indraznet, are puf in loc de pene dar e destul de mare sa inteleaga sensul privirii corecte, lumea ideilor lui Platon. Laura scrie orasenilor despre stari mistice la marginea Braziliei. In Malta se studiaza etici elementare care spun despre contextul si ratiunea binelui. Hegel avea dreptate, progresam incet pe scara larga. Se munceste in inconstientul colectiv impotriva abatoarelor. Pana la capat. Si sangele de pe drum e doar ca sa avem cerneala potrivita sa scriem lumii despre vis. Taiati cai cat mai puteti. Recuperam noi tot, pana la limfa pentru a le spune povestea corecta, oricat de patetic ar suna ea pe limba celor cu frici. Aveti atata frica incat orgoliul puterii voastre va tine in loc de la riscatul pentru simturi. Traiti in ratiune. Noi ramanem in vis. Si silabisim corect fericirea chiar cand strangem din pumni si mangaiem spectrul a ceea ce voi numiti cu titlu savant a vietui in ratiune. Dupa a fi e punct. Ratiunea e scuza voastra pentru impotenta de a-i gasi Definitia.
Cand limbajul pleaca in vacanta, adica ia o pauza de la conotatiile lui rutinate, atunci se intampla minuni, acolo incep intrebarile fara raspuns. O limba privata e imposibila. Dar dimensiunile ei sociale difera in functie de context. Augustin credea ca fiecare cuvant are un inteles. E totusi o prostie sa cauti sensul unui cuvant. Mai bine cauta-i uzanta si scopul. Altfel il inghesui intr-un dictionar iar pe adevaratul cuvant il ustura restrictionarea. Limba e folosita corect sau incorect in functie DOAR de regula jocului. Regula jocului nostru suna asa: la inceput a fost cuvantul. Si inceputul era fara granite. Cuvantul POATE! Scopul primar al cuvantului e departe de a fi factual. El e creativ si non-cognitiv iar scopul lui e adevarul anti-realist, adevarul unui grup oarecare, cu inteles doar pentru ei si fara nevoie de verificare, imposibil de falsificat. Adevarul nostru a fost auzit. http://www.youtube.com/watch?v=DLWfdIMODS4
AM CASTIGAT! A fost ca in visele mele. Au iesit pe strazi si i-au oprit. CUVANTUL poate misca! Mai suntem muuulti care putem imblanzi lumea. Mai suntem. Rocinante te iubim pentru cauza pe care o porti pe spinare. Sancho Panza, ai dreptul la adevarul care iti pare tie real, dar lumea lui Don Quixote EXISTA si ea. Ea a strigat in preajma sfintilor pe strazi si a oprit masacrul cailor. Au trecut norii, e soare iarasi in lume. Asa sa tot fie sarbatorirea celor care au crestinat lumea! http://www.youtube.com/watch?v=BNy_wHusqxg E groaznic cand simti ca lumea ideilor tale se clatina. Dar apoi e sublim sa constati ca sunt multi care mai vorbesc limba ta. Si ca ea e limba publica, chiar daca intelesurile ei sunt plecate in vacanta pentru altii.
Ca tine, trecut-am si eu prin furtuni iluzorii. E incomparabil mai simplu cu spada in mana, colectionand julituri pentru vreun crez oarecare. E infernal doar atunci cand se clatina sensul insusi. M-am convins, cuvantul sta inca drept. Oamenii sunt inca. Pierd sange, isi cer amarnic dreptul la perfuzii dar sunt cat se poate de vii in patetismul lor utopic. E soare iarasi pentru ca, uite, ne ingrijim un pic de idealuri pe strazi, la tv, in virtual. E soare pentru ca ne spunem inca sensul si visam in direct. Bravo noua! Aprind lumina inapoi pe blog.
Am spus ca tac. Dar cum sa taci cand simti ca te sufoci? Cand te sufoci deschizi plamanii larg. Si in asemenea imprejurari iti vine sa formezi propozitii despre natura , vezi motivul, gurii-casca. Sunt gura casca. Si prilejul de gura casca e de fapt mai mult decat motiv in tara mea. E leit-motiv. Cam ca mioara din balada Miorita. Apare des pe plai. Observ ca dupa a saptea propozitie ma indrept spre un cu totul alt ton decat recomanda in fapt diapazonul pe starea mea de ieri. Imi iese un intro ce aduce a cinism. Promite cadenta seaca a unei revolte care exista, da, dar eclipsata de o tristete mare. Blogul fericirii e temporar intr-un con de umbra, ca sa confirme iarasi pe ying si yang. De ieri imi urlu in van la telefoane, in pragmatic si-n virtual tristetea. De ieri, de cand mi-au transformat idealul in salam.
Reluam. Reformulam. Scobim spre esenta. Deci lasam la grajd copita acida sa indraznim adevarul. Si adevarul e ca de ieri am ochii rosii. A fost intai plans cu sughituri, apoi sistematic, abordand toate stilurile posibile, in neputinta, in revolta, cu ciuda, cu indarjire ca poate se poate, in orbecaire de sens, in stupefactie. Variante asezonate dupa gust cu speranta, infiorare, oroare, deznadejde, cumintenie, isterie, ofat prelung ori suspin retinut, cu privire in gol sau pana la centru si totusi salutand mecanic pe toti printre pasi.
As putea sa iti spun acum despre iluminism si crezul lor in ratiunea pe care eu am pierdut-o subit in povestea cu salamul. Sa il compar si sa il dezmint apoi cu pledoarii idealiste in stil romantic, cu emfaze subiective pe logica individualista care imi da dreptate mie singura impotriva tuturor, in contrapartida cu Marx ori utilitaristii, sau cu subliniere pe revolta oarecum justa a supraomului Nietzche, sa iti explic ca iti par ciudata periodic (ca Hegel cu visul nostru comun despre progresul constiintei) doar pentru ca simti ca Adorno. Ca desi se poate urmari cronologia dezvoltarii ratiunii in tehnologie de la glont la bomba atomica, e greu de gasit un progres MORAL comparabil intr-o istorie umana care culmineaza cu Auschwitz. Dar azi scriu dintr-o oboseala de tot si-o amorteala de simturi sau crezuri in umanitate. Din pacate de data asta simtim la fel. Ceva ne instraineaza constiinta de ea insasi. Cine are o lista, va rog, cu ce s-a schimbat esential pe parcurs? Invatam din istorie? Serios|? Mi-a tinut companie la bocitul cu pricina un gand. Potolirea, apartii unei alte epoci, ai incurcat socoteala cu masinaria timpului si te-ai trezit pur si simplu intre astia, cand stii ca ar fi fost mai bine descult acum vreo 2000 ani.
S-au spart baloanele cu ganduri ca un clabuc pe pardoseli. Acum aproape 2000 de ani l-au omorat pe Socrate cu cucuta pentru pervertirea mintilor tinere iar pe Isus pe cruce pentru convertiri similare. Bine, atunci in rama cu umbrelute, manusi, cai albi, sticlute cu saruri, menuet si castele. Acolo iti place, acolo ti-e locul. Acolo viziunea ta era mai in ton. Acum 1000 de ani ii ardeau pe rug in numele Inchizitiei destepte. Apoi i-au chinuit cu imaginatie. Ii puneau pe plantatii. Apoi ii torturau cu instrumente. Apoi i-au pus la strung, de dragul revolutiilor industriale. Apoi i-au pus si la birouri si i-au legat pe unii astfel destul de bine. Cativa scapasera. Alergau liberi. I-au pus in tarc. Cu gard, bordura si zavor deschis la weekend pentru cei care-si mai aminteau de unde au plecat. Cei mai multi stateau oricum confortabil non stop intre limitele diverse.
Mai ramasese ideea. Deranja foarte putin. Aproape foarte foarte putin. Abia observabila, o discretie, bijuterie de idee. A fost de ajuns si atat pentru fricosii de ei. In lumina epocii, flashul turistului in Delta Dunarii, in cautare indrazneata de cai salbatici, e o inconvenienta. Au pus ultimii liberi in tarc, spre abator. Fotografiati acum, va rog. Acum e bine, prin lentila apare acum familiarul din grajdul de acasa. Pesajul diferit, perspectiva aceeasi. Iaca, niste bieti cai infometati, muscandu-se unii pe altii in stramtul locului, iepe epuizate hranind copii fara alta sansa decat cea pe care le-o construiesc ei, spre supermarket. Priviti soarta salbaticilor cu numar si luati aminte la iesitul din tarc. Asa da, se poate face turism controlat si sanatos in Delta Dunarii. Acum pericolul schimbarii de decor a fost eliminat. Mi-au furat zambetul din toate verile mele in Delta, pe vapoare, din lotca, pe tractor. Zambetul meu. Secundele mele de libertate imortalizate pe fotografii ce imi lipsesc aici. Ii vedeam mereu liberi, amintire a naturii noastre comune. I-au dus. Si acum eu unde sa plec? Ce fac cu poezia, cu muzica si verile mele din Delta? Miroase a salam. Inspir un damf cadaveric de ideal. Wow, ce se pricep. Ei stiu exact ce fac. Iar mie imi trebuie un glob de sticla.
Am plans ca la inmormantare, ca la apus. Mi-au tocat originea la abator si ma poftesc sa o parcurg pe tractul digestiv, ca aborigenii care isi mananca parintii morti. Am plans ca la moartea unui vis. Am implorat chitari si flamuri albe, visam copii imbratisand cai slabi si toata ratiunea bine dezvoltata a secolului MUTA in minister si primarie. Visam evenimente manifest pentru un scop nobil. M-au potolit cateva telefoane din realitatea celor sus pusi. Mi s-a promis ca vremea aceea a trecut. Dar CARE o fi fost vremea aceea? Cand IDEON era totul? Acolo as locui. Credeam ca Nieztche exagereaza. Dar in doua mii de ani si mai bine m-am regasit doar intr-o bula de sticla, din care ma rostogolesc transparent, ca azi, prin lume si urlu privind.
E o sfera antifonata si cu geam fumuriu. La tine abia ajunge o parere. Dar, te asigur, in tipul acesta de globuri, se aduna azi lichid clocotind de dorul cailor liberi. Un vernisaj de stiluri diverse in bocet pentru tentative SFIDATOARE de furt. Atat au reusit, o sfidare, dar tupeul lor merita plans. Pentru ca le convine sau ba, ideea e nemuritoare, cu toate abatoarele cu tot. Sunt unii care ma cred. Putini, dar sunt. Ei sunt liberii de maine.
..si examene pe glob. Ce mai faci? Eu incerc cate un scaun la cap. atat... Sunt aici, pe aproape, privim zilnic spre acelasi cer desi pare o vesnicie intre noi. Pe liliac l-am ratat. Pescarusii au pui pe acoperis. Am sa ratez si inflorirea teilor la bulevardul de acasa. O consolez cu cateva tufisuri de leandru aici, roz si alb. Citesc. E soare, umezeala, sesiune, apa turcoaz, nisip, teancuri de carti sub umbrele. E toropeala si parca dor de un alt fel de vacanta. Dar pana acolo mai e. Iti dau intalnire la Berlin. Sa iti spun atunci in practica despre Art of Living si teoretic despre toate filosofiile dintre paginile mele. Abia ma incumet sa promit ca as da de tine pana atunci. E atat de greu de evadat din idee spre virtual. Ca si cand te-ai sustrage din somn la 5 dimineata. O viata printre randuri. Macar putin. Unde e markerul, spuneam? Shhhhhhhhhhhhhhhhhh....liniste, va rog! „Principalul obiectiv al educaţiei nu este să ofere explicaţii, ci să bată la porţile minţii” - Tagore
In pieptul tău se află stelele destinului tău”, îi spune Illo lui Wallenstein (Friedrich Schiller (1759-1825) – Cei doi Piccolomini, actul al II-lea, scena VI), ceea ce ar putea satisface orice astrologie, daca s-ar şti câte ceva despre acest secret al inimii. Însă până de curand era o enigma şi ar fi un curaj să afirm că astăzi situaţia este principial diferită.Învăţătura tribală este sacru-periculoasă. Orice învăţătură ezoterică încearcă sa surprindă fata invizibila a sufletului şi fiecare pretinde pentru sine autoritatea suprema. Aceleaşi trăsături le regăsim amplificate la religiile mondiale dominante. Iniţial ele conţin o cunoaştere provenita din revelaţia secreta şi exprima tainele sufletului în imagini minunate. Templele şi scrierile lor sfinte transmit prin cuvânt şi imagine străvechea învăţătură sfântă, accesibila oricărei credinţe, oricărei priviri sensibile, oricărei minţi exigente. Cu cât imaginea transmisa este mai frumoasa, mai măreaţa, mai cuprinzătoare, cu atât se îndepărtează mai mult de experienţa individuala.
