http://www.youtube.com/watch?v=MgICk_RTDIs&feature=related
ce s-ar intampla daca macar o data, macar un minut, macar o planeta ar canta la unison asa? Probabil am trece subit la un alt nivel de constiinta. Azi facem dedicatii: un cantec pentru M, gardianul tacerilor sub care zac dureri de care ma izbesc deschizand usi. Si un P.S. la istoria cu pescarusi: rost de happy end in lumea in care Linds imi scrie din Malta ca bebica de turturea alba pe care am cules-o de pe strada, in drum spre ea... se da pe ceruri, prima data de cand ii tot lasa colivia deschisa. Zboara pe liberele linii aeriene ale lui Jonathan al meu care a iesit din trafic la bulevard. E clar, am un surub slabit la inaripate. Acum mai trebuie sa aflu ce s-a ales de vrabia seDusa in palarie si-abandonata in parc. Ma prind eu cumva...
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Incidente simetrice. Cronologii. Coinciente. Ti-aduci aminte de Heisenberg si principiul incertitudinii? Acolo ar fi trebuit sa fie sfarsitul visului lui Laplace despre determinism, acolo ar fi trebuit sa rasune ecoul implicatiilor profunde pentru felul in care vedem lumea. Desigur e lipsit de logica sa prezici evenimente viitoare cand iti lipseste tehnica de a masura precis starea actuala a universului. Si totusi, dupa mai bine de 50 de ani ne pierdem timpul cu controverse pe subiect. Ne putem inca imagina ca exista un set de legi care determina complet evenimentele pentru unele fiinte supranaturale, care ar putea observa starea naturala a universului fara sa o perturbe. Dar astfel de modele abia intereseaza un muritor de rand. Mai sigur, utilizam principiul economiei si dam cu briciul lui Occam, adica eliminam aspecte sacaitoare care scapa din teoria cea greoaie. Mecanica cuantica prezice mai multe rezultate posibile si ne spune cat de probabil este fiecare dintre ele. Adica introduce in stiinta un element inevitabil de imprevizibil, de intamplare. In ciuda rolului important pe care l-a jucat in dezvoltarea acestor idei, Einstein a refuzat mereu ideea ca universul e guvernat de intamplare. Si-asa ne agatam de faimoasa “Dumnezeu nu joaca zaruri!” ca de-un colac portocaliu salvator, croit parca pe masura noastra cu prilejul a cate vr’unui tzunami pe litoralurile fiintarii noastre pamantene.
Incheg, fac nod, pun cap la cap solutii oferite de logici elementare sa pricep pana la urma de ce, cand trec pe strazi pe care altfel le-aleg cu mare luare aminte, intalnesc fix pesajul pe care il visam ocolit. Sau de ce, la teatru, se intampla de fiecare data sa sed in proximitatea celui ce stie finalul piesei, de ce ploua gri cand sunt/em roz, de ce e rosu doar cand e rost de graba, de unde pufnitul in ras acompaniind invariabil o emblematica urgenta de sobrietate.
Daca te gasesti din intamplare aici dezvoltand in gand argumentele tale printre randurile acestea, exista probabilitatea -fericita cel putin in parte- sa te intorci la blogul ciudat (marturisit pe sine cand ofuscat, cand beatic, cand zen) precum exista in aceeasi masura varianta sa ne spunem la revedere chiar acum, aici. Uite, BUN GASIT+ LA REVEDERE, ca sa fim siguri in stil Heisenberg. Dar daca ai revenit acum, corolar macar unei precedente incursiuni intr-o lume Altfel E, atunci intre tine si mine e sigur mai mult decat o intamplare in eter. Sau poate ca in fapt intre tine si mine este pur si simplu un gol absolut negru si total lipsit de sens, cu zero punti de legatura si doar urzeli de fataliste ite umanoide, schisme sufletesti din vagaunile carora abia ajunge de la tastatura mea spre ecranul tau ecoul cate unui gand turbat. Una din doua, si una si alta la fel de plauzibile. Desi Sus, cica mai rar cu zarurile. Da, un lut uzitat din covingere pe fata cu patretele alb-negre, caci in lipsa unui MAT la table e mai putin spectaculos. Una din doua: sah sau table.
Una din doua: pescarusul respira degeaba agonic, cu risipiri de aripi mute fix in fata gradinii, la bulevard; sau poate cazuse in misiune din frunzele teiului, sub ochii mei. Cert e ca timp de privit mi-am luat doar eu. Oamenii trecem. Dar ceva din mine locuieste oricum acolo, spre el, asa ca opritul a fost de fapt simplu. Dupa varianta cu zaruri, ar rezulta de-a dreptul urgenta sa-l fi vazut. Murind, vreo 5 minute. Una din doua: ori era unul dintre pescarusii adulti de pe acoperis, ori era altul, din multii, la intamplare. Pe asta o pot macar verifica la primavara. Una din doua: ori povestea m-a izbit pentru ca el era un Fletcher ori pentru ca marca agonia unei metafore vii: nevoia mea de el. Una din doua: ori i-a placut culcusul adanc in nisip, langa valuri, ori i-ar fi fost in continuare indiferent sub tomberon, aruncat acolo de niste zice-se vii in cele cateva minute cat am plecat in mine.
Una din doua: ori m-a vazut atunci langa el, cand a intors capul spre mine in sughitul cel mut ori pescarusul vedea deja altceva privind in directia unde eu credeam ca ingenuncheaza Elena. Una din doua: ori era scris sa plang, ori trebuia sa ma abtin. Una din toate miile: O SECUNDA, SIGUR, NE-AM INTALNIT. A privit inspre locul unde cei care trec ar spune ca stateam eu.
Apoi s-a oprit sughitul acela ingrozitor si lung si mut iar chinuiala de aripi la sol spre bucatile de cer dintre crengi a-ntepenit de tot si mi-a dat pace sa ma adun. Una din doua: ori eu ii trebuiam lui, pur si simplu sticlind unul spre altul pe muteste intre frunze la trotuar, ori... el imi trebuia mie. Una din doua: ori te prinzi ca viata asta e un miracol, ori o parcurgi prin loboda ca pe o tragi-comedie de prost gust. Una la un million: o moarte in direct, un singur spectator. In clipa aceea un rest din mine somnambulea din coate, grabit, pe tocuri, la cravata spre tomberonul intepenitilor de aripi.
"Peretii casei imi sunt plini de rame in care prietenii mei nu vad nimic. Cred ca le-am expus acolo pentru exasperarea lor. Mai era un loc liber deasupra patului si m-am trezit cu senzatia stranie ca se uita cineva la mine. Intr-adevar pe locul acesta joaca o lumina de forma sferica, in jur nici un bec, nici un ochi deschis, nici o mana de fosfor. Maine va trebui sa pun si in locul acesta o rama".(Marin Sorescu)
Toate-s vechi si noua-s toate.
Din seria "ne exersam pe noi cu toleranta a cate minim unui Prost langa o priza", imi sunt date in cotidian alte praguri sa imi aduc aminte sa respir si sa probez in fapt teorii la care sunt as. Invat de la cainele Cort care se amuza si tace in timp ce isi lasa numele pocit de cate vreo repetenta scoala a fericirii care, solicitata sinaptic serios de pasnica lui denumire nomada, il confunda cu COLTul care bubuie periculos ca ea si pe care, in alta ordine de idei el, cainele, il va da alaturi de cei care au omis sa il educe la vreun magazin cu eticheta. AdiCA CU totul altceva decat un alt destin de coada ce si-a pierdut statutul de companion odata cu inaintarea in varsta, teribil de incomoda pentru expertii in absolut toate cele. Un caine are limba mai dresata, implicit mai scolita, decat aceea dintr-un cap de om prin care (dupa ecuatia fericirii a lui Einstein) bantuie sigur in deriva cel putin o necunoscuta.
Daca A inseamna fericire, atunci formula este A=X+Y+Z, unde X este munca, Y este joaca si Z inseamna a-ti tine gura inchisa.
Noutati din lumea in care notez pasi? Aceeasi stimuli insultatori, bruiaj grosier, gregaritati de le(p)T(z)oape ori de la boxe daaaaar, oricum ar fi, cert pana foarte-foarte aproape, neaparat in gradina-mi pe unde plivesc. E o singura solutie: urechea la Advaita, la Eminescu si la o groaza de altii care au ghicit sforaiala. Unul in tot si Totul in Una. Ma poftesc la o viata inainte sa ma impac cu insulta care sunt uneori. Sa inregistrez chinuiala cu care accept ca ma trimit pe mine la mine acasa, sa ma observ in timp ce ma profanez tot pe mine, singura, printre inspectii tupeiste de budoar, cand ma dezbrac fara permisiunea mea exact la mine in dormitoare si apoi ma arat lumii ca sa ma pun sub lupa cand imi ignor pudoarea, e invazia lui UNA peste TOT, jur! E liber, pot sa intru si sa ma vizitez oricand cu ochii guralivi ai alteia. Un lux in fapt cand stii sa te compari cu tine insuti. Mi-am tras un bici ironic pe pretentii. Sunt Autotext pamfletat. Acolo incepe victoria ta in mijlocul celei mai concrete invazii de dormitor pentru ca DOAR cand esti oarecum DESTEPTat intelegi asta:
"Melcul si-a astupat bine ochii cu ceara, si-a pus capul in piept si priveste fix in el. Deasupra lui e cochilia, opera sa perfecta de care ii e sila. In jurul cochiliei e lume, restul lumii dispusa-ncolo si -ncoace dupa anumite legi de care ii e sila. Si-n centrul acestei sile universale se afla el, melcul, de care ii e sila." (M.S.)
P.S. M-am vizitat in absentiam. As fi vrut sa ma vad prin ochii cuiva anume. M-am vazut, public, prin altii, tot ai mei cica. Altfel ar fi fost rost de paradoxuri, un randez-vous ad hoc, joc pentru care as fi platit un pret chiar mai mare. Lectia dresatului Cort?( ca pe cea a prost educatului Colt mi-e frica sa o imaginez) E cu Alfa si Omega, e cu Z(e)ul tacerii care tine ferecate porti la maidane ciudate cu viata - o poetica stil Sorescu, ce rezolva superior, cu interventii salvator-satirice, un spirit lucid dar incordat inaintea tragicului grotesc existential. Acum ma incalzesc de la buric, acum ma rad cu lacrimi pe mine de mine. Thalia si Melpomene isi joaca fiecare rolul ei. Se imprumuta masti, haidem la bizarul spectacol al carui (acelasi) papusar suntem in parte fiecare, din colturi de scena diverse, tipand isteric unul la tot ala. Visez un teatru absurd, gen Ionesco, sa punem spectatorii pe scena, sa se joace pe ei, apoi sa se aplaude sau cu aceleasi palme sa se traga de ciuf. http://www.youtube.com/watch?v=QJ9zTOBjFZw
Te vei dezvolta pe masura a ceea ce transformi, caci tu esti samanta. Ok. Candva suna rezonabil. Asa ca m-am incapatanat sa raman cu oarecare radacini in miezul unui pamant postrevolutionar tot mai sterp. Plecam pentru stoc de liniste si energii pe dedesubt dar reveneam abisal aici, in tara cu consum prin prize, cabluri, boxe. Mi-am spus ca asta e arta. Sa faci flori in pustiu. Iar astazi iti scriu pe fond (de nici macar adevarate) tobe in decor cu stuf in timp ce admit pe a-locuri mioritice nihilismul lui Cioran. Aproape de pe culmile disperarii lui aluneca pe toate apele in aval, spre mare, in delta de unde scriu, rabdarile mele. Am ezitat de cateva ori sa astern randuri negative aici, asa cum am ezitat la fiecare NU in paginile acestea. Ajungi in lume prin bunavointa sau (la fel de irelevant) inconstienta unor oameni dintr-o tara cu uriasi. Ai crescut, mai cresti, ochesti zei in jur dar tot mirata ramane privrea, ca de printre scutece. Potential mai demne de insemnari sunt cateva incercari de-a renaste de capul tau printre piticii din minte si mai ales piticii -mii- ce se impun urias imprejur. Pleci hotarat de-acasa sa mai poti sa hranesti nostalgii, optimizezi imagini, mai colorezi ideea cu un brad, un fan, o capita, un vers, o lupa pe-un genial anonim si te intorci increzator in tara ta, acolo unde ajungi sa citezi dintr-un personaj public cel putin suspect si care spune asa: „În afară de Dumnezeu, în această ţară oricine poate să apară la ştiri. Orice curvă poate fi transformată într-o doamnă, orice hoţ poate fi un om cinstit, orice politician e un înger şi tot aşa... Este o alchimie a mizeriei şi, din păcate, telecomanda este la noi. Cu toţii suntem vinovaţi..” (Dana Andronie). Cu mintea obosita de elucubratii filosoafe pe care le intelegi doar pana la un punct, vrei vacanta, vrei Paller, vrei Plesu, vrei Liiceanu si reverii spre verticala alergand orizontul de la orizontal. Incerci perceptii, analizezi stari, observi, construiesti senzatii, vezi chiar niste variante de a trai mai peren asa in concret, arunci vorbe ca sa inregistrezi reactii plus pe a ta la ele. Adica descoperi o groaza de jucarii fantastice de 32 de ani minus orice responsabilitati in afara de aceea de a-ti vedea de ale tale. Exista cineva care ma intriga si aproape frustreaza pe un alt sector (un subiect absolut neesential aici) dar e de admirat pentru convingerile ei (limitative si limitate)ca stie ce spune.E ingrozitoare nevoia romaneasca de decisiv, de alb si negru si traducerea ei in fapta unora- de pilda a mea,ingrozitor cum incep (acum dupa toate traversarile pe rosu, la intersectii de traditional versus postmodern) sa dau dreptate unora din randul carora oricum m-am smuls intuitiv demult, putin inainte sa ma prinda ei cu capul meu in latul lor. http://www.youtube.com/watch?v=I23Bkk92124&feature=relmfu
In taraPLAIului intraductibil, redecorat isteric (poluat fonic, agresat estetic si cultural, invadat amarato- orientalo-influento-colorato-kitchesco-stridento-coafat, asediat mental,epidermic sau in orice alt fel imaginabil), nemultumirea ta gaseste numitori comuni cu oarecare frustrati ce poate glasuiesc din spatele neimplinirii lor carieristice de tip Dinu Paturica. Agresat la randul tau (oarescum mai subtil dar tot sacaitor), ajungi sa speri cretin in propusele lor fugi alchimice pana dincolo de mizerie; aproape digeri definitia Andronie desi o vezi interpretata ici-colo tembel, trunchiat si neargumentat de oarecari facatori de cartisau suflatori in ele la pokerul informatiei pentru tugulani dispusi sa imprumute opinii. Ma reped sa te asigur ca marea tristete in context e alta decat ca madama viseaza sa formeze opinii si gusturi in timp ce la ale ei mai este de lucrat. Marea disperare e ca dupa cinci ore in aval, pentru un alt departe de oras, incolo catre stuf, un om care se lupta cu Marx, cu Hegel, un om care studiaza (imediat la ea acasa) filosofie orientala si care si-a propus doar pariuri cu el insusi, e dispus sa simplifice brusc tot, sa se separe pe sine de rest, in agatari spre definitii de revista si sa intinda aratatorul de bebelusa spunand ca Andronie : MIZERIE, asa nu! http://www.youtube.com/watch?v=Us-TVg40ExM&feature=relmfu
In spatele definitiei sta o tristete ce se cere rumegata. Ne aflam in deriva intre alb si negru, cu ingerii la dreapta si la stanga si zicem: pe aici, pe acolo, dihotomii, da, nu. Si ne infigem in cate vreun plan, zicand ca ala e si restul ba. Ma aflu in locul de unde daca privesti cu ochii lor ajungi la pitici, la mici, la beri si armonii in ton iar privind cu alti ochi iti vine sa fugi total inadaptat spre uriasi. Da, am primit si eu o telecomanda ca tine si e liber la butoane pentru fiecare desi privim deodata acelasi ecran.E necesara o TVportare acolo unde precum in cer e si pe pamant, unde e loc de gri, de nuante, de hoti, de curve, de prosti, de rai, de mincinosi, de subcultura cu acces la boxe sau prize. Putini au inteles de ce plec. Si mai putini inteleg de ce revin in tara mea. Acum probabil o sa-ti sune iarasi ca in plop: pentru acceptare uneori se impun totusi distante. Cand ai ajuns sa stabilesti ca in Romania langa fiecare priza se gaseste macar cate un prost e rost de actionat telecomanda. Ok, ne dezvoltam pe masura ce transformam, caci suntem seminte. De aceea revin intermitent la glie. Dar mai stiu biblic ca lutul si praful transforma samanta diferit. Spuneam de pariuri grele, de locuri, de sfere, de ideal, de viziune, decalitativ la Absolut. Confesiuni aici mai putin, mai tii minte? Decat atunci cand folosesc cuiva. Uite una: iti scriu de pe langa stuf, teoretic departe de lume si in loc sa il aud tremurand in vant, acopar dezastrul audio de vis-a-vis de piscina de la Green Village cu o mizerie mai mare:a mea. De aceea plec. Pentru acceptare se impun distante. Verificat pe pielea-mi alfel filosofala, circumspecta la multe. Spuneam de pariuri grele cu tine? A dovedi ca doveditul e o absurditate. Sa poti sa pleci, sa vii, sa stai, sa fugi, sa fii, sa uiti de tine printre boxe, sa te intorci in Tot, in Una, sa te gasesti acolo si chiar atunci, in clipa ciudata sa ai cu tine tot ce iubesti, tot ce dispretuiesti, tot ce separi de gustul tau, de opinia ta, de rafinamentele tale, sa stai Zen intre toape si Zen intre mici care papa alti mititei usturoiati, Zen deoporiva langa idiot si docent, Zen inaintea curgerii cu aur siZen intre bube, ochi pisicesti pandind manifestarea cea ingenioasa a Ta.
Da, sunt Inca agasata de oja, de muzici, de claxoane, de replici, de snururi pe sub fese sau sfori trase altfel, de tip de privire, de definitii categorice a la Andronie despre cine e cum, agasata de pretentiile de autoritate in domeniul bunului gust, al bunului simt, al bunului mers al lumii, dar mai ales agasata de raspunsul meu la toate agasarile locale. Stii ce mi-a iesit din aceasta agasare??O idee supeeeerba, ca mereu e o cheie pentru orice zid.
Incheiem paragraful cu confesiuni, de aici incolo ti-ar fi inutile. Pastram doar concluzia: in mijlocul mizeriei, telecomanda e la tine, apasa-te pe butonul inimii sa schimbi perspectiva. Sau fugi conform reclamei in orice alt film care iti pare mai putin mizerabil si ai uitat esenta: E BES-TI-A-LA Viata! Cu tot cu zgomot de fond. Recent eu am construit de pe marginea lui o trambulina. Mi-a luat o groaza. Dar merita, jur! Un zid, un drum, o poarta, o cheie.
P.S. Am recitit. Ceeee geometrie progresiva de atitudine!
As fi putut schimba tonul introductiv sa rimeze concluziei. O las vers alb. Discrepantele probeaza calitatea cheii mele. A pleca. A ajunge. A fi. Plus cea mai trista DEDICATIE pentru Tara mea:
In abatorul de gînduri, un schimnic
Se închina la zeul potrivnic.
Cînd se dezbrăcă de sutană
Se prăbuşi întîia icoană,
Apoi altarul, apoi toată zidirea,
Pe urmă locul, pe urmă amintitrea...
L-au omorît cu pietre murdare,
Transformîndu-l mai întîi în cărare,
Mai apoi într-un drum care duce,
Inevitabil, spre o răscruce.
Aici, nişte oameni cu scînduri
Construiesc abatorul de gînduri.
Sună talanga-n cerul ponosit Ca un lugubru muget: "Male sit!"Al turmelor ce-n steme se coboară.Luaţi şi mîncaţi, vă fie cina sfîntă, Cît poate fi de sfînt acest festin Ce-ncoronîndu-l, Orbul-Arlechin Împarte zoaie orbilor la nuntă!"Mai spune el, rotindu-şi ochiul sigurÎn noaptea care-i Noaptea-Dumnezeu:"Ah, ciorba voastră pute! Şi mă-nfrigur De putrefactul bol sleit în seu...Vă mai e foame, domnilor? Desigur!Poftiţi o halcă din destinul meu!
Era o ţară-n care nu ningea...Cu oameni negri e povestea mea: Atît de negre lacrimi, şi de triste, Înăbuşeau în negrele batiste Încît, odată, un străin le-a zis (Avea străinu,-n braţe, un cais)C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor Să piară şi cais, şi călător!Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp, Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp Şi timp n-aveau de vorbe - au tacut. Şi dus a fost străinul cel limbut. A mai trecut o noapte şi ceva. Şi-n ţara asta-n care nu ningea Nici barem printre gînduri,uneori, Veni pe lume un copil din flori...Era frumos copilul, ca un vis De nimeni povestit, de nimeni scris,Şi-atît de blînd, încît ţi se părea Că ochii lui imenşi, de peruzea, Te vindecau de triste şi de negr Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre Şi-au înţeles menirea şi norocul Dezmeticind în colburi negre - jocul, Cercat-au el şi frigul, şi arsura, Şi mîngîierea ierbilor, şi zgura, Veşmîntul trist pe trupul de vestală, Pizmaşul mărăcine sub petală, Tăişul, lanţul, rugul şi cenuşa, Şi fulgul inefabil, şi cătuşa... Atît trudit-au gîndul lui să ştie Ce-i stins în rod,
ce-i rodnic în pustie Şi-atît de tainic le-a deprins orîndul Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l... Cum a crescut copilul, nu v-aş spune, Ar fi un cîntec negru - de tăciune! În zariştea posacă şi puţină El n-avea loc de propria lumină, Că-l urmăreau cu ură fără margini Locuitorii negrelor paragini Să-i interzică miinile şi visul Care trezeau în amintiri caisul Vestit cîndva de un străin limbut... Cerneau lumini în visul lui tăcut Peste pămintul părăsit de iezi; Lumini cu nume palid, de zăpezi. Şi visul lui era o piază-rea În ţara-n care nimeni nu visa, Căci mulţi l-au ascultat. Şi l-au crezut. Şi dorul de zăpezi de la-nceput Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi. Şi paznici negri se-nmulţeau la uşi Cu jbilţuri groase încercînd să prindă, În laţul lor, vreun murmur de colindă... Dar cum, de la un timp, îi urmărea În truda lor, o pasăre de nea Şi de nesomn zăreau lunateci iezi, L-au prins pe visătorul de zăpezi Şi l-au legat, departe de lumină, Cu lanţuri grele, într-o fosta mină. L-au judecat apoi, grăbit, în taină, L-au condamnat să nu mai poarte haină, Să n-aibă drept la adăpost ori mas, La bună ziua sau la bun-rămas, La somnul cel obştesc, ori la vreun pat, Să poarte veşnic lesă cu stigmat, Să fie ars de viu pe metereze Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze... Lăsat să fie-n plata nimănui Cînd s-o dezice de zăpada lui! Iar cînd la temniţă s-au dus să-l vadă Găsit-au doar o mînă de zăpadă.
Vom face această călătorie cu o corabie desenată pe zidul cercului. Corabia va fi condusă de fiul meu pe care dacă nu-l ştiţi nici n-o să-l ştiţi vreodată pentru că foarte curând celălalt fiu al meu care nu s-a născut încă va prelua comanda. Şi dacă fiul meu care nu s-a născut încă nu se va mai naşte va preda comanda fiului său şi tot aşa până când strămoşii mei sau strămoşii zeilor lor vor striga: Opriţi-vă! Aţi ajuns.
Iertaţi-mi insolenţa de-a fi insul
Ce-a pogorât peste noroi cu ninsul.
Am mai trecut pe-aici. Priviţi-mi chipul,
El seamănă cu luna şi nisipul.
Eu sunt tăcerea voastră cea mai mare
Ce-şi stinge setea-n bolovani de sare,
Mă recunoaşteţi? M-aţi mai frânt odată
Pe-aceeaşi cruce, cu aceeaşi roată
Cu care pregătiţi luminii stinsul.
Sunt obstinarea candelei. Învinsul.
Iar după demolare să strângeţi voi molozul
De prin hârtii boţite, pe care m-am surpat,
Căci începând de astăzi, prieteni, sunt plecat În nordul ţării Hades, să inspectez colhozul.
Vreun rest de catedrală va fi rămas prin ţarc
Să-i completaţi cupola cu fostul meu perete,
Eu voi veni la urmă, înot, pe râul Lethe,
Un alt transport de lacrimi în file să descarc.
Prin ziduri nouă lumea îşi va petrece runda
Şi alţi edili, cu japca, vor demola pe rând
Şi templul, şi bordelul, cu-aceeaşi - grea - osânda
De-a fi băut din balta unui prezent bolând. Am să mă-ntorc, prieteni. Nu ştiu precis secunda,
Dar voi veni, cu moarte, pre moartea mea călcând.
